Proaspăt absolvent al școlii ieșene de regie, Bogdan Guțu este uneori perceput ca un excentric. Adept al experimentului în teatru, un revoltat în sensul clasic al termenului, se dorește a fi, adeseori, un avangardist. Creativ, surprinzător prin soluțiile estetice la care recurge, imprevizibil, are un mod foarte personal de a-și amprenta spectacole. În cele ce urmează, Bogdan Guțu ne vorbește despre spaimele și speranțele sale, despre modul în care se vede integrat sau integrabil în societate, dar și despre metodele sale de lucru ori convingerile pe care le are despre teatru. (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: Drumul tău către regia de teatru a început cu teatrologia.
Bogdan Guțu: Drumul meu spre regie… e lung și sinuos. Nu a început cu teatrologia. A început cu Medicina (parcă), ulterior cu Dreptul, apoi cu Jurnalismul, apoi cu încercarea eșuată de a face film și, într-un final, am ajuns la teatrologie. Mi-a prins bine perioada de la teatrologie, dar m-am plictisit repede, m-am plictisit după câteva luni. Tânjeam după scenă. A fost frică, a fost teamă. Credeam că toate chestiile astea sunt un blestem. Ajunsesem să cred că sunt un damnat al sorții, un ratat suprem.
Asculți de cineva când faci teatru?
Nu ascult de nimeni.
Să ne amintim un pic de copilăria ta…
Am fost tocilar și vagabond, ulterior tocilar, din nou vagabond. Sunt mereu la extreme și mă ajută aventurile mele de pe stradă. Nu am avut o copilărie fericită. Eram o fire destul de solitară.
Prietenii tăi erau…?
Prietenii mei erau tot timpul vagabonzii ăia cu zece, douăzeci de ani mai mari ca mine. Mă protejau și mă simțeam răsfățat. Așa puteam comunica cu societatea, cu cei de vârsta mea nu găseam subiecte comune, deci nu comunicam cu ei.
Din ce moment al copilăriei tale aveai ideile astea ușor ciudate care te fac și azi un tip controversat?
Nu mai știu care a fost momentul de la care a pornit totul. Ce-i drept, eram aparte. Toți prietenii îmi reproșau lucrul ăsta. Aproape toți colegii și profesorii îmi ziceau la unison: „bă, ești ciudat, ești o persoană greu de înțeles”. Deja eram o „marcă înregistrată”. Recunosc că mă regăsesc în ciudățenii și le caut, caut ineditul, caut să ies din tipare. Nu e o chestie forțată, e mai mult o nevoie… Am momente în care mă urăsc pentru că sunt prea cuminte și prea normal.
„Îmi place să construiesc cu mintea actorului”
Ți-am urmărit proiectele din cadrul Facultății de Teatru din Iași. Mai degrabă țin de zona experimentală decât de cea a programelor analitice.
Da, clar. Dincolo de toate, în toate cărțile în care le citim noi regizorii, cărți de teorie teatrală, personalități precum Stanislavski, Meyerhold, Brecht arată că teatrul e pe făcutelea. Îl descoperi făcând, îl descoperi din accident și de cele mai multe ori din accidente se nasc lucrurile cu adevărat interesante și utile.
Ce mai contează când lucrezi, în afară de corpul actorului?
Vocea. O replică spusă prost, cu o tonalitate greșită, mă poate scoate din convenție. Mi se întâmplă deseori, ca spectator de teatru, să fiu scos din convenție. E neplăcut.
În timpul spectacolului, la vreo premieră de-a ta, te-ai gândit să intervii?
M-am gândit. De acum, nu cred că o să mai vreau să particip vreodată în viața mea la premieră probabil tocmai din cauza asta. E ca și cum mi-aș purta biciul în mână și m-aș autoflagela. E fix un soi de autoflagelare. Știu că nu pot interveni și mă consum în interior. Prefer să stau deoparte de momentul respectiv. Recunosc, îi fac pe actori să devină într-un fel sau altul dependenți de mine și ei îmi simt lipsa; s-a observat lucrul ăsta de foarte multe ori.
Ai momente în care desființezi actorul/ renunți la el în favoarea altuia?
Depinde, depinde de situație. Uneori, desființez tot, alteori construiesc în jurul personalității lor, alteori desființez ca să deconstruiesc, construiesc ca să desființez. Îmi place să construiesc cu mintea actorului. De aceea, lucrez tot timpul cu ei pentru că accept opiniile și sugestiile lor, dar de cele mai multe ori opiniile și sugestiile mele contează; asta nu înseamnă că zic nu la o idee bună.
Totuși, care e metoda ta standard de lucru?
Nu știu dacă e o metodă standard. Nu aplic nici o metodă, nici un sistem. Pot să zic că sunt adept al lui Meyerhold, dar la lucru aplic mai mult Stanislavski. Încerc să iau de peste tot. Eu cred în regula universală a teatrului: teatrul e sugestie și teatrul e convenție. Plecând de la astea două lucruri, conștientizez faptul că orice e posibil.
Inspirația ta vine din…?
Mă inspir din eșecuri. Tot timpul mă inspir din eșecuri și uneori le caut, mi le auto-induc. Trăiesc constant mai mult din eșecuri decât din succese. Atunci când am parte de un eșec meditez asupra lui ceva mai mult decât atunci când am o reușită. Mă inspir din eșecuri atunci când lucrez, mă inspir din propriile eșecuri teatrale.
„Ceea ce facem noi nu e cu mult diferit de ce se petrece într-o biserică sau într-o sinagogă”
Capriciile tale în lucru cu actorii?
Nu accept să-mi întârzie la repetiții, nu accept să-mi vorbească în timpul repetițiilor, nu accept să-și dea cu părerea în timpul lucrului, uneori nu accept nici relații amoroase între colegi pe scenă deoarece mi se par dăunătoare în construcție. Mai ales tinerii actori nu pot să facă diferența între lucrul propriu-zis și viața personală și nu neapărat că se blochează, dar își blochează partenerul. Nu le permit actorilor să vină băuți sau drogați la repetiții. În mod normal, nu le-aș permite nici după repetiții, dar nu pot interveni în viața lor personală. Îmi place ca actorul să fie viu pe scenă, nu îi cer actorului să știe textul la perfecție, nu îi cer să-mi facă nu știu ce exerciții de gimnastică complicate, îi cer doar să caute viul, să caute spontanul. Uneori, îi cer să uite că există text, să uite chiar și de personajul lui. Doar să fie el.
Le ceri ce-i mai greu: să fie ei…
Într-adevăr, e greu. Am observat că problemele apar când încep să-și construiască personajul. Aduc instant o mască, o mimică, un fel de a vorbi, un fel de a merge, și mi se pare forțat. Mie mi se pare că lucrurile nu trebuie să vină brusc, forțat, din asta derivă neveridicul. Asta nu înseamnă că într-un teatru trebuie să fii neapărat veridic, dar trebuie să fii natural în artificialitate și asta se vede când lucrurile nu au doza de spontaneitate sau când nu au nebunie scenică.
Îți place actorul revoltat?
Da.
Cum îți alegi temele?
E foarte simplu. Citesc un text și nu contează dacă e dramatic sau e comic sau orice altă subspecie a teatrului, dacă mă face să râd cel puțin pentru o secundă, lucrez pe el. În rest, sincer, mă surprind și pe mine, adică îmi fac temele de acasă, dar nu caut niciodată să insist, nu caut niciodată să fixez nimic. Accept ideile actorilor, dar le nuanțez, le trec prin filtrul meu deoarece consider că e mai bine așa. Universul lor trebuie adaptat la universul meu și nu există un compromis în meseria asta. Am probat pe propria-mi piele ideile din exterior în spectacole și nu au ieșit niciodată bine, ele trebuie să pornească de la aceeași sursă. Oricum, mă folosesc de orice, mă folosesc și de întâlnirea cu femeia de serviciu de pe scară, profit de orice văd. Orice văd este al meu, orice ideea pe care o aud o preiau și devine a mea, nu las nimic.
Care ți se pare că este limbajul estetic al generației tale?
Noi, ăștia tineri, ne plictisim repede, nu aveam timp să stăm să medităm prea mult la subînțelesurile tăcerii. Mă pun în postura spectatorului care vrea să vadă acțiune, care vrea să se simtă tot timpul implicat în ceea ce vede. Mișcarea dusă la extrem îi ține acolo, activează în mine, ca privitor, resorturile care mă fac să fiu atent, să las deoparte telefonul și să mă uit la ce fac ăia pe scenă. Bineînțeles, lucrul ăsta trebuie și contrabalansat cu momente de repaus și sunt mai mult decât necesare, dar ideea asta de a face un teatru realist care imită natura mi se pare un pic depășită. Știm că teatrul înseamnă sugestie și înseamnă imitație și, oricât am încerca noi să imităm fenomenele naturii, nu o să reușim niciodată să le reproducem. În teatru, ne putem permite să dilatăm timpul, să dilatăm spațiul sau să-l comprimăm, bineînțeles păstrând acei piloni de rezistență care să ne mențină în convenția poveștii respective. Ca și exemplu, dacă vreau să aduc pe scenă o zi toridă de plajă, pot să aduc pe plajă toate năzbâtiile pământului, dar trebuie totuși să-i las nisipul să se înțeleagă că e o plajă.
Ești un adept al simbolurilor?
Da, le folosesc deseori în exces și nu știu dacă-i neapărat în regulă, dar într-adevăr sunt pasionat de ideea misticului, a ritualului și a cultului. Consider că ceea ce facem noi nu e cu mult diferit de ce se petrece într-o biserică sau într-o sinagogă.
Dacă nu exista regia, ce erai?
Eram un ratat al societății. Trăiesc cu teama ratării, trăiesc cu teama morții. Mă urmăresc constant fricile astea. Orice vine din interior, devine productiv dacă îți dorești. Eu nu fac diferența între bine sau rău, frumos sau urât, pentru mine totul e un tot.
Călin CIOBOTARI
