Unul dintre cei mai virulenți publiciști pe care îi are Iașul, Magda Ursache, revine în paginile săptămânalului 7 est cu un text răscolitor pe tema ororilor comunismului aruncate în plexul intelectualității. Printre aceste orori – exilul, una dintre cele mai perfide forme de a „pedepsi” curajul gândirii libere. Dincolo de valoarea documentară a textului de față, impresionează efortul Magdei Ursache de a se opune uitării, căci pe măsură ce trec anii, atrocitățile comunismului par din ce în ce mai îmblânzite și mai suportabile.
Motto: „Mor doar cei uitați” (Ștefan Fay)
Am folosit ca motto cuvântul lui Ștefan Fay, secretarul lui Mircea Vulcănescu, mort martiric în pușcărie, aruncat la minus 20 de grade în izolatorul Aiudului și încă rămas criminal de război, conform sentinței Tribunalului Poporului. Interviurile, strânse de Cornel Nistea sub titlul Tragismul exilului românesc (Editura Emma Books, 2016), mă obligă – alt cuvânt mai uşor nu găsesc – să mă opun pledoariei pentru comunism după comunism, mințindu-i, dezorientându-i pe tineri cu echitatea şi cu bunăstahrea.
Cotitura 44
„Mai bine mort decât comunist!”, cântau piețarii Universității București, vocile curate ale societății civile din 1990. Și au venit replicile mineriadei media, repetând că a fost doar socialism, că dacă era, ehe, comunism, cum am fi dus-o în Râ-Sâ-Râ ! Așadar, represiunile sunt trecute cu vederea, în timp ce anticomuniștii sunt suspicionați ca lași. Se acuză faptul că vehemența lor s-ar fi manifestat doar după căderea comunismului, că este vorba despre un refuz post-festum. Dar unde și cum se putea protesta, unde se putea spune, înainte de crucialul ’89, adevărul despre oribila utopie, cum a numit Ion Negoițescu „măreţul experiment”, cel mai violent din toată istoria românilor? Doar în publicațiile exilului, ferm anticomuniste.
Starea naturală a libertății de opinie fusese suspendată după „cotitura” ’44. Chiar și asfixiantul cenzor Dumitru Popescu recunoaște (în spațiul distribuit generos de „România literară”, 4 pagini în numărul 26 din 20 iunie 2014) că „propaganda nu putea fi nici măcar contrazisă”, deși nu se sfiește să declare „bilanț pozitiv” pro Ceaușescu. Și câți activiști PCR nu ne cer să fim recunoscători „dramaticului”, „eroicului” comandant suprem, pentru „binele colectiv” produs! Un tânăr eseist, Alexandru Matei, propune să-i acordăm, în postumitate, „medalia istoriei”. „Omul nou” nu dispare ușor, cum nici homo sovieticus nu cedează lesne.
800 pagini un dosar de urmărire
Exilații (și nu mă refer la cei care l-au lăudat pe Ceaușescu până au putut să plece din România, ca să se ilumineze brusc peste ocean și să-și corecteze greșelile de viziune) nu sunt iertați pentru anticomunismul lor. Curaj? Nici atâtica, opinează politrucii. Au fugit din țară și cei rămași au mâncat salam cu soia. Că au fost nevoiți să se des-țăreze, forțați să se înstrăineze, că regimul i-a izgonit din locul lor de drept și că mâna lungă a Securității i-a ajuns și acolo, toate li se par activiștilor PCR, rămași activi, floare la ureche. Un singur exemplu: Dosarul de Urmărire Informativă al lui Dan Culcer, început în 1972, numără peste 800 de pagini.
Ce li s-a întâmplat celor care nu și-au luat lumea de la capătul celălalt al Cortinei de Fier în cap se știe prea puțin. În câteva cuvinte: au câștigat cei care s-au dat după vremi și care nu au nici cea mai vagă criză de conștiință. Eu, una, mă recunosc în spusele Gabrielei Crețan: „inabilitate socială congenitală”.
În ’46, Șerban Cioculescu a fost scos din învățământ (pe statul de funcțiuni scria: „se comprimă postul și persoana”; șomajul (9 ani) însemna fără cartelă de pâine; n-a mai putut publica până în ’63; între ’63-’65, găsise un loc la Institutul Pedagogic din Pitești; scăpase de pușcărizare ca prin miracol. Liviu Rusu a fost scos de la Catedra din Cluj între ’48 și ’61, readus în Universitate la aproape 70 de ani. I.D. Sîrbu a fost eliminat pe 15 decembrie ’49 din Universitatea clujeană. Arestat în 16 septembrie ’57 pentru „omisiune de denunț” și închis la Jilava un an, apoi alți șapte pentru „uneltire contra ordinii sociale”, secția „scriitori și intelectuali dificili”. A fost anchetat de cpt. Enoiu și de cpt. Tudor Vornicu; în Gherla a rămas până-n ’60; lagăre de muncă, D O la Petrila, ca vagonetar necalificat, în subteranul minei. Grațiat în ’63. A murit în 17 septembrie ‘89, la Craiova, fără a vedea căderea lui Ceaușescu. Chiar și după moarte s-a scris un raport informativ, de la înmormântare.
Ironiile lui Păstorel și misticismul lui Pillat
Păstorel i-a ironizat pe „breslași”. A făcut închisoare pentru asta. Iar cei condamnați la temniță rămâneau proscriși până la sfârșit.
Petru Manoliu a fost închis pentru serialul despre Katin (pentru necunoscători ai minciunii istorice: 4300 de ofițeri polonezi, uciși de sovietici în ’40; groapa comună a fost descoperită de nemții învinuiţi fără vină în ’43, în pădurea Katin, lângă Smolensk). Manoliu era muritor de foame. Nicolae Gheran, ca secretar al Consiliului Editurilor, l-a ajutat cum a putut și cât s-a putut. Nu și Zoe Dumitrescu-Bușulenga pe Dinu Pillat, eliminat pentru „misticism” de la Institutul patronat de viitoarea maică Benedicta, expediat la Muzeul Literaturii, unde Al. Oprea nu l-a admis, în vara lui ’76. În toamnă, murea de cancer la creier. În zăbrelele de la fereastra spitalului le vedea pe cele ale carcerei. Aflu din interviul lui Dan C. Mihăilescu, luat de Daniel Cristea-Enache, că brava Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a dus la CC cu TAB-ul, făcând parte din echipa Glasnost, a lui Iliescu. Îl luase gura pe dinainte, promițând un socializm cu față umană, drept care și-a păstrat în jur aparatcichii și pe fiii lor. Factorii de propagandă și de agitație iașioți puteau sta liniștiți pe locurile lor. „Copii, de Crăciun vom bea în libertate”, a prezis Zoe D.-B. de Sfântul Nicolae, la Institutul „Călinescu”. Știa, se vede treaba, că se pregătea Concert de Noël, cu simfonia gloanțelor. Și-o fi adus aminte maica Benedicta de adevăratul martir al religiei, sacrificat pentru sentimentul religios, Dinu Pillat?
Erori …cu folos personal
Dar cercetăm noi trecutul cu intransigență, fără omisiuni de informare privindu-i pe unii și pe alții?
Pe Cosmin Ciotloș („România literară”, 11/14 martie 2014) îl trage ața să scrie despre ce nu știe: Paul Cornea „avea de ales între a rămâne demn şi a se plia pe rigorile sistemului”. A rămas demn, crede cronicarul, în deceniul al cincilea? Poveste. A făcut vreun gest utecistul fanatic să se dezică de doctrină? I se saluta confesiunea ”din interior”, dar despre al cui interior e vorba? Al directorului în Ministerul Culturii, al șefului Studioului Cinema Buftea. „Marele politrucian nemica iertând”, scrie Luca Pițu și știe ce scrie. A căzut în eroare tov. Cornea? Da, dar cu ce folos personal!
Călin CIOBOTARI
