Diana Bucur este una dintre cele mai valoroase soliste pe care le are Opera ieșeană și, în general vorbind, România. Mavrielo Kolev este un reputat instrumentist bulgar care, în prezent, după peripluri prin întreaga Europă, activează în cadrul Filarmonicii din Stuttgart (Germania). Ediția de săptămâna aceasta a Interviului în oglindă propune așadar nu doar „oglindirea” a doi artiști cu personalități distincte, ci și a două spații culturale diferite. (Călin Ciobotari)
Diana Bucur: „Încă mai avem de luptat cu prejudecățile”
Câteva cuvinte despre dvs. (de cât timp activați în domeniu, ce funcție ocupați în instituție etc.)
Mă ocup cu muzica de la 6 ani. Părinții au insistat să-mi fructifice aptitudinile muzicale și m-au înscris la Liceul de Artă, la clasa de vioară, instrument cu care m-am chinuit și pe care l-am chinuit timp de 8 ani. După, m-am apucat de canto clasic și, în paralel, pentru un timp ca autodidact, apoi în cadrul organizat al Școlii Populare de Artă, am studiat și acordeonul. De cântec nu m-am mai despărțit, și iată că se împlinesc deja 24 de ani de când sunt angajată la Operă , din care ultimii 18 ani „i-am cântat” ca solistă.
Cum este să fii muzician la Iași? Vi se pare Iașul un oraș generos cu muzica? Există un public profesionist, apt să judece pertinent o prestație artistică?
Iașul a avut mereu o tradiție solidă în domeniul muzical. De aici au plecat atât de multe valori de talie mondială, că nici nu vreau să dau nume, pentru că sigur aș omite și aș nedreptăți pe cineva. Din păcate, însă, o politică întinsă pe multe decenii și ale cărei dedesubturi nu le înțeleg a făcut ca acest oraș să rămână totuși unul de provincie, cu tot ce presupune asta, și anume marginalizarea evenimentelor, a artiștilor și a instituțiilor. În ciuda eforturilor, atâtea câte sunt, pe care le fac cei care pot ridica Iașul in conștiința culturală a țării (politicieni, manageri, ONG-uri), încă mai avem de luptat cu prejudecățile că la noi nu se întâmplă nimic notabil. Poate de aceea avem și un public cam neselectiv, după părerea mea.
Care vi se pare că mai este astăzi statutul muzicianului în societate? E o meserie respectată?
Cred că și aici avem parte de niște prejudecăți, însă cu acțiune benefică de data asta. În sensul că lumea încă se mai uită cu admirație la artiști. Dacă aici încape și respect, dar poate și un pic de condescendență („ei, lasă-l, că-i artist!”), asta e altă poveste.
Sunteți mulțumiți de cât câștigați sau e loc de mai bine? Comparativ cu Occidentul cum mai stăm la acest capitol?
Dacă întrebarea asta venea anul trecut, aș fi zis „vai, suntem bugetari și avem salarii mici!”. Însă acum nu mai pot. Suntem la un nivel la care ne putem compara deja cu unele țări din Occident.
Trei lucruri care vă irită la industria muzicală din România.
Incompetența, impostura, complacerea în „las’ că merge și așa!”.
Impresarul – lux, moft sau necesitate?
În România, în domeniul operei, impresarul e un moft. În schimb, afară nu te poți descurca fără, nu te bagă nimeni în seamă, poți să fii tu cu stea în frunte. Poveștile alea că „s-a dus fără nicio susținere și a rupt gura târgului, de-au căzut toți pe spate de admirație și i-au oferit pe loc nu știu ce contracte” sunt doar povești.
Trei muzicieni/ oameni de cultură/ persoane publice pe care îi admirați și care v-au servit sau v-ar putea servi de model.
Desi nu mă consider influențată de nimeni (din păcate sau poate din fericire!), primele trei personalități care îmi vin în minte și spre care se îndreaptă admirația mea sunt:
Virginia Zeani, pentru că nu e numai o artista extraordinară, dar e și o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului.
Marius Constantinescu, pentru minunatul său talent de a fi dus arta interviului la cote maxime.
Regele Mihai, pentru modelul unei vieți exemplare pe care ni l-a oferit.
Ce fel de muzică ascultați la radio?
Radioul din mașină e mai mereu pe Radio Cultural sau Radio Iași, așa că e multă muzică clasică, operă, jazz. Însă ascult cu plăcere și muzică populară.
Delia sau Andra?
Pot să nu zic nimic?!
Cel mai frumos și cel mai neplăcut moment pe care l-ați trăit pe scenă.
Toate momentele când dai totul pe scenă, când „arzi” , cum se spune, și simți că și publicul simte starea ta, toate astea sunt minunate. Neplăcut e atunci când nu reușești să creezi conexiunea cu spectatorii, iar momentul tău se pierde fără ecou în inima lor.
În ce alt oraș din România v-ar fi plăcut să profesați și de ce?
Vă răspund în două cuvinte: iubesc Timișoara!
Un mesaj către publicul dvs.
Să cultive mereu legătura cu cultura în toate formele ei de manifestare.
Mavrielo Kolev: „Romania are o școală foarte buna de instrumentiști”
Câteva cuvinte despre dvs. (de cât timp activați în domeniu, ce funcție ocupați în instituție etc.)
Dat fiind că studiul unui instrument începe de la vârste fragede, pot spune că mă ocup cu muzica de o viață. Am studiat violoncelul în țara mea natală, Bulgaria, apoi am făcut un curs de perfecționare în Elveția. Actualmente fac parte din orchestra Filarmonicii din Stuttgart.
Cum este să fii muzician european? Vi se pare „bătrânul continent” mai generos cu muzica decât alte părți ale lumii?
Europa a dat mereu tonul în muzică, aici e leagănul muzicii clasice. Dar artă se poate face oriunde, deci mă consider un muzician al lumii.
Care vi se pare că mai este astăzi statutul muzicianului în Germania? E o meserie respectată?
În Germania există o mare tradiție muzicală și unele dintre cele mai faimoase orchestre din lume se află aici. Nemții știu asta, iar respectul e pe măsură.
Sunteți mulțumiți de cât câștigați sau e loc de mai bine? Comparativ cu România cum stați la acest capitol?
Ca mulți alți colegi români sau bulgari, și eu am plecat acum mai bine de 20 de ani în Occident pentru a câștiga mai bine decât în țara mea. La momentul actual, însă, nu cred că se pot face totuși comparații între România și Germania, pentru simplul motiv că, deși salariile germane or fi mai mari, nici cheltuielile nu rămân mai prejos.
Trei lucruri care vă irită la industria muzicală din Germania.
Nu am a spune decât unul: prea marea lor rigurozitate, dusă până la rigiditate, adesea „omoară” muzica, o lipsește de sentiment.
Impresarul – lux, moft sau necesitate?
Impresarul e o necesitate, a fost mereu un motor în promovarea muzicii și a muzicienilor de valoare.
Trei muzicieni/ oameni de cultură/ persoane publice pe care îi admirați și care v-au servit sau v-ar putea servi de model.
Daniel Barenboim, Claudio Abbado și Valery Gherghiev, pentru că au înțeles faptul că copiii de azi sunt publicul și muzicienii de mâine. Astfel încât o parte din eforturile și concertele lor au fost dedicate copiilor, căci fără a le crea acestora cultura necesară înțelegerii și asimilării muzicii, vom avea un viitor în care muzica clasica va deveni obiect de muzeu.
Ce fel de muzică ascultați la radio?
Jazz și clasică.
Cel mai frumos și cel mai neplăcut moment pe care l-ați trăit pe scenă.
Momente neplăcute nu-mi amintesc. Însă eram încă în Bulgaria, în anii ’80, când am avut unica și minunata ocazie să lucrez cu însuși Karajan! Cum s-a întâmplat asta? Berliner Philharmoniker urma să vină în turneu la Sofia, și Karajan a sosit cu două zile înainte împreună cu patru ingineri de sunet, să aranjeze, din punct de vedere acustic, sala în care cântau. Pentru probe au folosit orchestra noastră de la Conservator, din care făceam și eu parte, desigur. A fost un vis!
În ce altă țară din Europa v-ar fi plăcut să profesați și de ce?
În Germania îmi lipsește mult muzica de operă făcută ca în Italia, la ea acasă. Așa că, deși am lucrat cam în toată Europa, Italia mi-e cel mai aproape de suflet.
Ce știți despre România în materie de muzică? Prin ce credeți că suntem noi cunoscuți în afară?
În afară de Enescu, pe care îl cunoaște orice muzician, Romania mai are și o școală foarte buna de instrumentiști, e plină lumea de români talentați și bine plasați în orchestre de renume din toată lumea. Admirația mea se îndreaptă și spre faptul că, spre deosebire de țara mea, Romania a reușit să-și păstreze majoritatea instituțiilor de cultură și după căderea comunismului, iar politicienii care au urmat n-au distrus prea mult din punctul asta de vedere.
