– despre slugărnicia comunistă din vremurile presupus democratice –
Dacă sînteţi fani ai regimului de dictatură cu steag roşu, seceră & ciocan, deci vreţi să-mi spuneţi că nu comunismul a inventat, pe plaiurile mioritice, slugărnicia greţoasă de stat, vă dau dreptate : în vremurile contemporane, dictatura şi cultul cleios al personalităţii au fost betonate adînc, peste glodul năravurilor romîneze, de primul rege născut pe meleagurile noastre, adică în locul magic unde măslinele de oaie pot ajunge, prin şlefuire linguală, perle negre.
Fanariotul şi malignul Carol secundul a fost cel care, scuipînd pe moştenirea primului Carol şi a lui Ferdinand, a dus ţara de rîpă, dînd prilej mizeriei de la vîrful turmei băştinaşe să erupă endemic, într-un val grotesc al lingăismului fără limite, prin care presupusele elite – politice, economice sau intelectuale – îşi asigurau un polonic sau un cazan în plus de icre negre şi şampanie.
Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu. Doar cîteva nume celebre din lunga serie a vîrfurilor culturii romîneze care au lins mîna sau dosul regal, pregătind terenul pentru următorii dictatori băştinaşi sau de import : Ion Antonescu, Iosif Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. Sadoveanu, Arghezi şi Călineescu au reuşit chiar să facă un pod de limbi între dosul regal şi dosurile comuniste ale tovarăşilor Stalin, Gheorghiu-Dej & co. Slugărnicia n-are ideologie, doar neruşinare şi interese. Fiindcă numai dosurile se schimbă, lingăismul e peren.
Sus, la Universitate, / Limba ca un clopot bate
După anul 2000, în cel de-al treilea mandat prezidenţial al veşnicului Ion Iliescu, intelectualul de curte Răzvan Theodorescu născocise, împreună cu valeţii de la Ministerul Culturii, o chestie magistrrrală : tichia de mărgăritar ce avea să rezolve toate problemele din domeniul păstorit de marele istoric chel care, în iunie 1990, îi anunţase pe romînii patrioţi că în ţara lor are loc ” o lovitură de stat de tip legionar „.
” Forumurile regionale ale culturii „. Aşa se chema şatra cu care Răzvan Theodorrrescu umbla prin capitalele regiunilor romîneze, ca să ” ia pulsul ” şi să ” dezbată ” problemili cu care se confruntau ” tovarăşii cu munci de răspundere pe tărîm cultural „. Un soi de ” Cîntarea Romîniei ” cu coviltir capitalist, cam asta era măreaţa găselniţă a ministrului graseiant, care nu prea mîncase cacao în vremurile comuniste, dar recupera harnic după ce consumul de desert turcesc se liberalizase, democratic.
Episodul ieşean al şatrei coltorale pesediste fusese precedat de un scandal care izbucnise în presa naţională, provocînd ilaritate, consternare şi agitaţie, cu doar cîteva zile înainte ca lăieşii ” de subţire ” ai bulibaşei theodorrrestice să ajungă pe malurile Bahluiului. Motivul scandalului, care stîrnise reacţii şi dincolo de graniţe ? O idee jenantă a neo-lingăilor ieşeni ” de partid şi de stat „, în frunte cu jupînul pesedist Ion Solcanu şi şeful Direcţiei Judeţene pentru Cultură, voluminosul pictor şi ghiolbete Bogdan Bîrleanu.
Ce le trecuse prin cap acestor corifei bahluiezi ai linguşelii neo-ceauşiste ? Fiindcă statuia din Copou a lui Mihai Viteazul trebuia musai sfinţită de prezenţa lui Ion Iliescu, tovarăşii pesedişti coltorali scorniseră o panaramă incredibilă, din panoplia lingăilor dictatorului din Scorniceşti : preşedintele urma să fie întîmpinat în faţa statuii domnitorului de u actor călare, costumat taman ca Mihai Viteazul din tablourile cu lupta de la Călugăreni . Plus garnitura aferentă de boieri, oşteni, tîrgoveţi ş.a.m.d. 1989 toamna, nu altceva.
Actorul peste care picase ruşinea principală & ecvestră era Daniel Busuioc, actualul director artistic al Teatrului Naţional. El trebuia să fie Mihaiul voievod & viteaz care îl saluta patriotic pe preşedintele Iliescu. Se vede însă că există un sfînt protector al ruşinii actoriceşti, fiindcă sărmanul comediant a fost scutit de jenanta scenă. E drept, taman cu ajutorul unui fost activist al Partidului Comunist, ajuns om de încredere al pseudo-capitalistului Iliescu : Octav Cozmîncă, bau-baul şef de stat-major pesedist. Care, aflînd de trăsnaia jenantă fătată de mintea lingăilor bahluieţi, şi-a dat seama ce tămbălău ar ieşi, ordonîndu-le căprarilor din subordine să-şi bage minţile-n cap şi să-l lase în pace pe Mihai Viteazul, cu cal cu tot.
Cu toată contramandarea frumoasei su’prize, mirobolanta poveste se răsuflase în presă, provocînd haz şi stupefacţie, spre supărarea teribelă a tovarăşilor Solcanu & Bîrleanu, care asudaseră mental pentru a elabora ceva fin şi înălţător, dar îşi vedeau eforturile năruite într-un mod barbar, ba încă şi batjocorite de gloata celor fără simţire patriotică.
Pe fundalul acestei profunde dezolări, şatra coltorală condusă de ministrul chel a poposit în Aula Mare a Universităţii ” Al. I. Cuza „, cu prezidentul Iliescu în rolul tichiei de mărgăritar şi cu turma entelectual-artistică a giudeţului umplînd sutele de scaune, ca să-i vază ‘mnealui, dom’ prej’dinte, ce mult iubesc ei cultura şi partidul meselor largi, populare.
Din Suceava pîn’ la Iaşi, / Doar cultură de caraşi
Dintre sutele de obedienţi care ascultau cu evlavie, ca la liturghie, lemnoşii cîrnaţi verbali ce se curgeau într-una de la tribună, ca din maşina de tocat, ieşeau în evidenţă două juvaieruri de calibru ale ” capitalei culturale ” : poetul, prozatorul, publicistul etțetera Nichita Danilov, alăturea de care stătea distinsul disident, critic literar, profesor universitar, publicist etțetera Alexandru Călinescu.
Ambii juvaieri ieșeni fuseseră printre puținii oameni de cultură care, în vremea slugărniciei ceaușiste generalizate, nu se mînjiseră cu rahatul osanalelor închinate regimului sau genialilor conducători. Ba chiar Al. Călinescu fusese printre cei și mai puțini care făcuseră gesturi publice clare, prin care se delimitau de mascarada neo-stalinistă ce domina atmosfera ultimilor ani ai dictaturii ceaușiste. Ce căutau cei doi în turma lingăilor culturalipesediști ?
Simplu : păstrarea unor funcții bănoase, influente și prestigioase, sau obținerea altora și mai babane. Nichita Danilov nu voia să-și piardă fotoliul de director al casei de cultură a primăriei, ba chiar trăgea nădejde să revină pe filieră pesedistă în diplomație, de unde fusese trimis la plimbare în vremuri ne-pesediste. Al. Călinescu plătea cu prezența la jenanta cumetrie coltorală prețul altei sinecuri: bănosul, comodul și prestigiosul fotoliu de director al Bibliotecii Centrale Universitare, care adăuga bani frumoși la leafa lui de profesor universitar, conducător de doctorate etțetera.
Cele două mari repere culturale & morale bahluieze au stat nemișcate pe scaunele lor, în timpul lungilor ore năclăite pe care neo-activiștii culturali le-au umplut cu tirade cleioase, lemnoase ori constipate. Privindu-i pe cei doi, dezgustat, mă întrebam dacă absența lor de la acea mega-flatulență oficială ar fi fost așa de gravă, încît să le pună în pericol funcțiile grase. Presupun că nu. Dar se vede că duetul marilor caractere a hotărît să nu riște nimic. Dovedind, încă o dată, că uneori e mai ușor să ai obraz în dictatură decît în libertate.
Scîrbit de tot acel peisaj populat cu moluște în costum, făceam naveta între ușa aulei și “ sala pașilor pierduți “, încercînd să atenuez pe cît era posibil senzația acută de greață, stîrnită de leorbăiala de la microfon și de aplauzele furtunoase care urmau, ca la congresele comuniste. Abia așteptam să se termine toată panarama, ca să-mi scriu relatarea pentru BBC, s-o transmit la Londra și să las naibii în urmă povestea asta cu iz de anii ’80.
Nu auzisem însă tot. Pe cînd stăteam sprijinit de tocul ușii, mai să fac ochii cît cepele : de la tribună, șeful Direcției pentru Cultură a județului Suceava a început să citească o … ” Scrisoare a lui Ștefan cel Mare către Ion Iliescu „ ! Am rămas blocat de-a binelea și, stupefiat, tot așteptam să văd care-i poanta. Fiindcă, chiar și în acel context mizerabil, mi se părea prea mult ca acea scrisoare să fie ceva serios.
Era. Tonul vibrant, plin de patos, al tovarășului director de la Direcția pentru Cultură Suceava îi aducea la cunoștință iubitului conducător Ion Iliescu bucuria cu care Ștefan cel Mare aflase despre succesili în munca cu cultura pe care le obținuseră moldovenii, în timpul celei de-a treia domnii a lui Ion Ilici Vodă . Aplauzele de final au fost, desigur, mai ceva ca darabanele de la Podul Înalt. Ridicată în picioare, turma de idioți ovaționa cu frenezie noua confirmare a unei vechi teorii : nu doar apa are un circuit anume în natură, ci și rahatul mental.
Din nou, nu-mi venea să cred că așa ceva e adevărat, la 20 de ani după căderea comunismului și moartea dictatorului Ceaușescu. Încercînd să-mi stăpînesc senzația acută de vomă, m-am uitat înspre reperele morale Nichita Danilov & Al. Călinescu : nici în timpul minutelor de apogeu al rahatului verbal, cele două mari haracteruri nu s-au clintit de pe scaunele lor. Da, în aer duhnea a hoit moral, dar halca era mai importantă decît obrazul. Vorba onorabilului Pristanda : ,, pupă-l în bot și papă-l tot ,, .
Desigur, cînd am transmis la BBC relatarea cu suprarealistul episod, nu m-am mai mirat că editorul de la Londra m-a întrebat iar ( a cîta oară … ? ), dacă sînt sigur că lucrurile s-au întîmplat chiar așa și că nu exagerez cumva. Eram. La fel de sigur cum sînt de faptul că Nichita Danilov face acum diplomație culturală la Chișinău, fericindu-i iar pe basarabeni, sau că Alexandru Călinescu a ieșit liniștit la pensia dolofană, din fonția de director ce cu onor a deținut.
Onor, horror – tot un drac. La o căldare de icre negre, se pare că un polonic de rahat nu-i chiar o nenorocire. Mai ales dacă e rahat cultural și patriotic.
Lucian Postu
