Unul dintre cei mai virulenți publiciști pe care îi are Iașul, Magda Ursache, revine în paginile săptămânalului 7 est cu un text răscolitor pe tema ororilor comunismului aruncate în plexul intelectualității. Printre aceste orori – exilul, una dintre cele mai perfide forme de a „pedepsi” curajul gândirii libere. Dincolo de valoarea documentară a textului de față, impresionează efortul Magdei Ursache de a se opune uitării, căci pe măsură ce trec anii, atrocitățile comunismului par din ce în ce mai îmblânzite și mai suportabile.
Motto: „Mor doar cei uitați” (Ștefan Fay)
Am folosit ca motto cuvântul lui Ștefan Fay, secretarul lui Mircea Vulcănescu, mort martiric în pușcărie, aruncat la minus 20 de grade în izolatorul Aiudului și încă rămas criminal de război, conform sentinței Tribunalului Poporului. Interviurile, strânse de Cornel Nistea sub titlul Tragismul exilului românesc (Editura Emma Books, 2016), mă obligă – alt cuvânt mai uşor nu găsesc – să mă opun pledoariei pentru comunism după comunism, mințindu-i, dezorientându-i pe tineri cu echitatea şi cu bunăstahrea.
Culturnicii Sorin Toma, Nestor Ignat, Pavel Apostol au reapărut ca să se justifice. Jumătate disident, Miron Radu Paraschivescu, e scuzat ca un cobai naiv, în timp ce Arghezi este etichetat „marele zero” sau „marele compromis”. Îi transmisese acad. RPR Al.Toma (apud Niculae Gheran) că volumul pe hârtie cretată, copertat cu piele de căprioară, îi pare o batistă cu muci uscați. Atâta i-a fost. N-a revenit în literatură decât cu prețul cedării. Și nu MRP, care a scris, în ’44, primul poem pentru Stalin, ci Arghezi, căruia același MRP i-a pregătit revizuirea, din neagră invidie, încă din februarie 1945, în „România liberă”. Abia mai sufla ca poet purtător de molimă, cangrenat de… spirit burghez. Arghezi era parvenit, profitor, fariseu, rău cetățean și rău tovarăș, mincinos, chiar și „tată denaturat”. Gh. Grigurcu o știe prea bine și o spune în interviul luat de Cornel Nistea, O experienţă traumatizantă.
„Și Stalin, viu, trăiește prin partid”
„Refuzul de-a participa la «cultul civic» sau «laic», așa cum denumea Raymond Aron comunismul, relevând substratul său parodic-religios, m-a costat. De unde să încep? La 18 ani am fost exmatriculat, după numai un trimestru, de la Școala de literatură, pentru teribila culpă de a-i fi vizitat pe Tudor Arghezi la Mărțișor și pe d-na Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu în fostul sediu al cenaclului Sburătorul, nevoit a mă transfera la Facultatea de filologie de la Cluj. De aici am fost din nou exmatriculat, în anul al doilea, din pricina câtorva absențe de la orele de marxism-leninism și reprimit doar în urma intervenției lui Lucian Blaga pe lângă decan”.
Și ca să încurajăm nu caracterele, ci non-caracterele, se scoate în faţă „compromisul” lui Blaga: articolul din „Contemporanul”, 1960, reprodus de „Scânteia, dar pentru Ivaşcu, acela care l-a presat să-l scrie, se pledează „Nevinavat”. Dan Deșliu a fost scos disident. Pentru că l-a cântat pe Stalin și după ce a murit? „Și Stalin, viu, trăiește prin partid”.
În fapt, au intrat în pușcării, sub stalinismul atroce, cei mai buni, cei mai curați oameni. Sadismul extrem a fost produs de comunismul – iad. În închisoarea din Pitești, Țurcanu, managerul iadului, cel care organizase mancurtizarea cu ciomagul, suspendase și dreptul la moarte: „Ei nu, criminalule, de murit mori când vreau eu”.
Un transfug egal un vagon de sare
Arșavir Acterian a fost închis în două reprize: între ‘ 49 – ’53 și ’61 – ’64, la Jilava, Aiud, Canal; s-a angajat greu ca muncitor mozaicar, și mai greu ca anticar; ca funcționar, abia într-un târziu. Hans Bergel, intervievat de Cornel Nistor, a fost condamnat în 1959 la 15 ani de muncă silnică și temniță grea pentru nuvela Prințul și bardul, scrisă în ’45 – ’46, unde bardul îi spunea prințului: „Sunt liber chiar dacă mă pui în lanțuri”. A plecat din țară după trei condamnări. Despre patimile sale îi vorbește cu demnitate lui Cornel Nistea: „Trădătorul care, à propos, a vândut Securității un șir întreg de persoane, trăiește azi în România și este cetățean de vază; el a fost și martorul principal al acuzării. Despre cei cinci ani de detenție – am fost eliberat în 1964, asemenea multor altora – nu se poate spune mai mult decât ar putea să spună sutele de mii de foști tovarăși de suferință. Am cunoscut închisori din nordul până în sudul României – minele de plumb de la Baia Sprie, fortul Făgăraș, închisoarea de tranzit Codlea, „malmezonul” din București, închisoarea militară din Timișoara, închisorile Securității de la Arad, Curtici și Brașov, lagărele de muncă forțată Răchitoasa și de pe insula dunăreană Strâmba, fortul subteran nr. 13 Jilava ș.a.“.
Am citit undeva (în Ion Gavrilă Ogoranu?) că între Yugoslavia şi RSR era o înțelegere: pentru fiecare transfug prins și trimis înapoi, RSR oferea un vagon de sare. Rămânea destulă ca să toarne în zeama și-n terciul deținuților, anume ca să fie prăbușiți, nu numai de înfometare, ci și de sete.
Iar Flavia Cosma, poeta din Canada, intervievată de Cornel Nistea, refuză să îi uite pe cei trei tineri români aruncați în ocean peste bordul unui vas chinezesc; comandantul n-a vrut să plătească 5000 de dolari guvernului canadian pentru că avea călători clandestini. A-i uita pe fugarii tragici înseamnă a ne uita pe noi înșine.
Se vorbește, folosindu-se sintagma lui Jaspers, formulată după război, de „vinovăție colectivă”. Mă opun: vină colectivă – nu, suferință colectivă, exceptând aparatul de represiune – da. Și-i dau dreptate lui Alexandru George, când afirmă că scriitorul român e în diacronie: Tonegaru (anagramat de proletcultiști ca Negatoru; informația o am din „Asymetria” lui Dan Culcer, revistă online înființată în 2000) n-a fost contemporan cu Mihu Dragomir, nici Beniuc n-a fost contemporan cu Paul Georgescu, nici Ion Barbu cu Nina Cassian, nici Crohmălniceanu cu I.D. Sîrbu, nici Dimov și Mircea Ivănescu n-au fost contemporani cu Ion Potopin și Haralambie Țugui. Cu atât mai puțin N. Manolescu, a cărui antologie fost ciopârțită din motive de „fascism”, cu Jebeleanu, autorul delațiunii.
Da, jucai „leapșa pe murite” (titlul lui Virgil Tănase, editura „Adevărul”, Buc. 2011), dacă nu aveai spate. Partidul și Securitatea nu glumeau.
Comunismul n-a fost îngropat decât pe jumătate
Eliberarea din „cămașa de forță a dictaturii comuniste și mizeria morală”, ca să-l citez pe intervievantul C. Nistea, nu s-a făcut cu ușurință. „Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual. Poate fi comparat cu boala și cu moartea”, spune Bujor Nedelcovici. S-a zbătut să iasă de sub pumnul și palma cenzurii în 1987.
Bujor Nedelcovici a trecut, la 16 ani, prin evacuarea familiei din casa părintească, prin arestul politic al tatei, prin radierea sa din Baroul de avocați din Ploiești, din cauza „dosarului de cadre”. Au urmat 12 ani de șantiere (Bicaz, Brașov, București) și un debut chinuit, în ’70.
„În scris mă revoltam, îmi luam revanșa și aveam impresia că scriitorul are o misiune: rostitor de adevăr”. Numai că adevărul e bătut ca mărul și umblă cu capul spart. Publicând Al doilea mesager, în 1985, la Albin Michel, s-a văzut respins în România de cenzori și de editori. „Un scriitor care nu publică este un scriitor mort. Ce să fac?”. A ales surghiunul.
„Coșmarul securității” l-a făcut pe esteticianul Titu Popescu să plece în Germania. „Exilul a fost expresia unei revolte totale”. L-am numit estetician pentru că în biblioteca lui Petru Ursache se află cărțile de estetică: Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea”, Dacia, Cluj,1974,Specificul național în doctrinele estetice românești, Dacia, 1977 și Concepte și atitudini estetice, Meridiane, 1983. Și aici trebuie să-l citez pe profesorul de la Sorbona, Titus Bărbulescu, autorul eseului Ființa neamului românesc: ”intelectualitatea românească din exil, care încerca să țină trează conștiința națională, să divulge teroarea comunistă și ideologia ei inumană.”
Și zice Alexandru Matei, în Mormântul comunismului românesc, eseu ajuns la a doua ediție, Publishing, 2011, că este ambiguă condamnarea comunismului „ca și cum comunismul ar fi cineva: cineva care s-a plimbat prin lume, a ucis oameni, a promis bunăstare, a păcălit și a fost închis, apoi condamnat”.
Păi nu asta a făcut? N-a ucis? Triada Wiesel e aici corectă. Iar comunismul n-a fost îngropat decât pe jumătate, dovadă atacurile partidnicilor când le contești „realizărili”.
Cum poate fi vaccinat cineva contra virusului comunist? Luptând împotriva cedării memoriei, așa cum fac toți cei intervievați de Cornel Nistea în Tragismul exilului românesc.
Călin Ciobotari
