– despre cum i-am rămas dator unui fost agent secret sovietic –
Una dintre regulile de bază ale profesiei de jurnalist, valabilă şi în viaţa ne-jurnalistică, sună foarte simplu : nu te lua după eticheta sau ambalajul oamenilor , încearcă să judeci după conţinut. ” Afară-i vopsit gardul, / Înăuntru-i leopardul ” e o vorbă-reper a meseriei, cu dus-întors : o mare personalitate, respectată de întreaga comunitate, se poate dovedi un reziduu moral sau profesional, iar un individ stigmatizat, ocolit de enoriaşii cumsecade, se poate arăta un om decent, vopsit de tribul majoritar în culori de căpcăun.
Desigur, asta nu înseamnă nici că toţi cei cu diplomă de guru sînt nişte ticăloşi ( sau invers ), nici că lucrurile sînt doar în două culori : ori negru ca tăciunele, ori alb ca zăpada. Ci doar că a-ţi face o părere luîndu-te după ce zice mahalaua, tîrgul sau tribul nu e cea mai bună cale de a înţelege lucrurile.
Titlul acestui articol nu e o şmecherie de agăţat cititorii. Omul despre care o să vă povestesc e chiar un fost general KGB, cu misiuni secrete în Occident şi în Romînia. Iar după întîlnirea cu el chiar i-am rămas cumva dator. Nu, nu mi-a dat cu împrumut bani, lingouri de aur sau uraniu îmbogăţit. Ci mi-a dat un motiv serios, probabil decisiv, ca să nu devin agent secret al jalnicelor servicii de informaţii romîneze. Ceea ce, pentru igiena psihologică a unui cetăţean al Romîniei post-comuniste, nu e chiar puţin lucru.
Un kaghebist atipic
KBG. Trei litere sumbre, desemnînd o temută instituţie sovietică, soră de sînge cu Gestapo-ul nazist, dar cu o istorie mult mai lungă şi mai groaznică. Unii cred că maleficul KGB, poliţia secretă a dictaturii sovietice, mai există şi acum, deşi după 1992 instituţia fondată de Felix Dzerjinski s-a împărţit în mai multe structuri de informaţii ale Federaţiei Ruse, dintre care SVR ( spionajul ) şi FSB ( serviciul intern de securitate ) sînt cele mai cunoscute.
Cu ocazia primei conferinţe de presă organizate în 1991 de KGB-ul basarabean, după proclamarea independenţei, avusesem ocazia să văd pentru prima dată doi kaghebişti în carne şi oase : generalul Muntean, o fosilă brejnevistă care vorbea greu romîneşte, cu accent rusesc, şi colonelul Tabuică, un soi de contabil timorat, alb la faţă şi vorbind de parcă ar fi călcat printre borcane sparte. Dincolo de aerul sumbru al clădirii în care ziariştii intraseră plini de curiozitate, cei doi, generalul şi colonelul, nu prea păreau să aibă de-a face cu ceea ce credeam eu că ar trebui să fie un kaghebist, părînd mai degrabă nişte marionete dezorientate, scoase în faţa mulţimii curioase, care vroia să intre în peştera Minotaurului.
Peste cîţiva ani, în toamna anului 1994, întîmplarea a făcut să mă întîlnesc cu un kaghebist veritabil, aşa cum îmi închipuiam eu că ar trebui să fie un ” meseriaş ” şcolit de unul dintre cele mai celebre servicii de informaţii. Contextul era unul tulbure : Parlamentul Republicii Moldova, dominat de rudimentarul Partid Democrat Agrar, tocmai votase noua constituţie, unde limba oficială era numită ” limba moldovenească „. Ca răspuns, Ministerul de Externe al Romîniei, condus de T. Meleşcanu, dăduse un comunicat de un penibil rar, cu care autorii textului ar fi ratat intrarea la şcoala profesională de diplomaţie. Fiindcă, dincolo de aberaţia ştiinţifică a ” limbii moldoveneşti „, dreptul internaţional are nişte reguli elementare, pe care Mele’ & co le umpluseră de cacao în acel text jalnic.
În replică, ministerul de externe de la Chişinău răspunsese cu un comunicat ” british „, încheiat la toţi nasturii. Da, guvernul era unul dominat de kolhoznici şi politruci ieftini, dar la externe erau doi oameni de meserie : ministrul Mihai Popov şi prim-viceministrul Tudor Botnaru. Iar replica lor îi făcea de toată bafta pe omologii de la Bucureşti, fiind o lecţie implicită de comunicare diplomatică. Ceea ce, în context, era de două ori mai jenant pentru dîmboviţenii lui Meleşcanu.
A doua zi după comunicatul diplomaţiei basarabene, eram în clădirea guvernului de la Chişinău, căutînd să obţin o declaraţie vizavi de noul motiv de iritare bilaterală. Pe holul Ministerului de Externe, îl întîlnesc pe Anatol Urecheanu, fost coleg de redacţie basarabeană, ajuns angajat în diplomaţie. Aflînd care-i baiul, Anatol mi-a recomandat să încerc la prim-viceministrul Botnaru. Văzînd că am oarece rezerve, fostul coleg s-a uitat lung la mine şi mi-a zis apoi, în stilul lui placid :” Intră la dom’ Botnaru, ai să vezi că ai cu cine vorbi … „.
De ce aveam rezerve ? Ştiam despre Tudor Botnaru un singur lucru: pînă în august-septembrie 1991 fusese preşedinte al KGB-ului de la Chişinău, cu grad de general-maior. Mă îndoiam deci că avea să fie cel mai prietenos intelocutor, mai ales în acel context. Dar, intrigat de recomandarea fostului meu coleg, am intrat în antecamera prim-viceministrului şi i-am spus secretarei că aş vrea să discut cu şeful ei.
Deşi nu mă anunţasem în prealabil, Tudor Botnaru m-a primit imediat, iar eu am intrat în biroul lui destul de tensionat, ca pentru o întîlnire cu un general KGB. Nu, nu era teamă, fiindcă n-aveam nici un motiv concret. Dar contextul şi haloul tenebros al vechiului său loc de muncă mă făceau să nu fiu foarte relaxat, mai ales în acea clădire sovietică, în care izul epocii Brejnev părea că intrase în pereţi.
După primele replici, mi-am dat seama că omul în vîrstă, cu faţa brăzdată de cute, nu e deloc ceea ce bănuiam eu, adică un ienicer sovietic agresiv, pentru care restul lumii e alcătuit doar din duşmani. Nici vorbă. Generalul-diplomat părea un om echilibrat şi inteligent, cult, cu simţul umorului. Genul de persoană care impune respect prin simpla prezenţă, fără să fie nevoie de gesturi deosebite, ci doar de o siguranţă de sine reală, nu jucată.
După ce i-am spus părerea mea despre cele două comunicate ministeriale, Tudor Botnaru a fost cumva intrigat, dar a zîmbit discret şi a spus, uşor ironic : ” Sper că am fost la un nivel corespunzător cu comunicatul nostru … ” . Am zîmbit şi eu, amuzat, spunîndu-i că, dincolo de jena de a fi reprezentat de o diplomaţie precum cea dîmboviţeană, trebuie să recunosc profesionalismul, indiferent unde ar fi el. Nu era o încercare de a-mi măguli gazda, ci simpla constatare a unei situaţii evidente pentru un observator onest : ” fraţii mai mici ” de la Chişinău le dăduseră o lecţie celor de la Bucureşti, dincolo de contextul kolhoznic tensionat, demonstrînd că poţi rămîne profesionist chiar şi cînd glodul e pînă la glezne.
În timp ce stăteam de vorbă cu generalul-diplomat, o impresie devenea destul de evidentă : dincolo de abilităţile lui de comunicare, omul părea să aibă şi coloană vertebrală, peste media profesiei lui de bază. Desigur, e o impresie care sună destul de bizar, mai ales după o scurtă discuţie, aşa că o să reformulez, exact cum am simţit atunci : omul părea din categoria celor cu care te poţi afla faţă în faţă, stînd în tranşee diferite, iar după război te poţi întîlni cu el la un ceai sau o cafea, fără ură sau alte resentimente.
Generalul şi Unirea
Peste două luni, cînd şeful SRI Iaşi, colonelul Andronic, a vrut să mă facă agent acoperit în Basarabia, impresia mea despre generalul Botnaru a fost unul dintre motivele datorită căruia am refuzat ” să servesc patria „. Iar modul absolut penibil în care s-a comportat recrutorul meu m-a obligat să-i spun explicit, ca unui papagal ce era : ” Decît cu prieteni proşti, mai bine cu duşmani inteligenţi „. O replică imprudentă, evident, fiindcă n-a provocat doar înroşirea bruscă a colonelului de cacao, ci şi mînjirea mea ulterioară cu eticheta de ” kaghebist „. Altfel, cum să explice ditamai colonelul de ce n-a putut recruta un băiat de 26 de ani ?
Cu timpul, am aflat mai multe despre generalul Botnaru. Crescuse într-o casă de copii, ajunsese profesor de franceză şi ghid turistic, apoi fusese ofiţer KGB în Franţa, sub acoperire diplomatică. În decembrie 1989, era secretar 1 al ambasadei sovietice la Bucureşti, responsabil nu cu contabilitatea, desigur. După perioada din fruntea ministerului de externe de la Chişinău ( al cărui şef de facto era ), a fost ambasador al Republicii Moldova în Franţa, Marea Britanie, Belgia şi pe lîngă sediul NATO. Interesant ( nu ? ), pentru un fost spion sovietic în Franţa … Asta în timp ce Ioan Talpeş, fostul şef SIE, şi Ioan Mircea Paşcu, fostul ministru al apărării, n-au primit multă vreme nici măcar viză de intrare în SUA.
După mandatul de ambasador, Tudor Botnaru a fost numit ministru al securităţii naţionale, în timpul preşedintelui Lucinschi. În 1998, fiind în acea funcţie, a făcut următoarea declaraţie publică despre unirea Republicii Moldova cu Romînia : ” Unirea e un lucru pe care îl vor face copii şi nepoţii noştri, cărămidă cu cărămidă „. În urma scandalului stîrnit de această declaraţie, a fost nevoit să părăsească funcţia de ministru.
Deci, dacă aţi crezut că m-a păcălit un kaghebist şmecher, n-aţi ghicit.
Lucian Postu
