– despre ceea ce poate ascunde o etichetă infamantă –
Tendinţa dintotdeauna a majorităţii oamenilor a fost să pună foarte uşor etichete. Mai ales infamante : ” golanul „, ” curva „, ” nebunul „, ” veneticul „, ” panarama „, ” criminalul ” şi aşa mai departe. E simplu : ai pus eticheta, deci instantaneu eşti om serios, gospodar, ” la locul lui „.
O astfel de etichetă, pusă cuiva de un mare patriot rrromîn din Basarabia, mi-a dat prilejul să aflu, direct de la sursă, partea nevăzută a unui episod mai puţin luminos al istoriei noastre postbelice : execuţia mareşalului Ion Antonescu. Un episod pe seama căruia s-au răspîndit multe legende, cele mai multe menite să eroizeze personalitatea controversată a celui care a fost şef al statului romîn în timpul uneia dintre cele mai tulburi perioade ale Romîniei.
N-am fost niciodată fan al generalului auto-mareşalizat, dar nici nu cred că acea condamnare la moarte era meritată. Şi nici legitimă. Asta dacă nu cumva, între timp, justiţia arbitrară, subordonată politic unui regim de ocupaţie militară sovietică, a devenit legitimă.
Dincolo de toate aspectele disputei legate de mareşalul Antonescu şi de moartea lui, motivul pentru care am ajuns să aflu această poveste a fost un îndemn simplu, venit din vremea cuceritorilor romanilor : ” Ascultă şi partea cealaltă „. Datorită acestui principiu elementar, valabil şi în jurnalism, şi în viaţa fără articole, am putut sta de vorbă cu ultimul martor al execuţiei mareşalului Antonescu.
” Călăul mareşalului Antonescu „
În vara anului 1997, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Republica Moldova, Nicolae Dabija, lansa în gazeta ” Literatura şi arta ” un virulent atac împotriva unui academician de la Chişinău, eminescologul Constantin Popovici. ” Călăul mareşalului Antonescu „, aceasta era formula care mi-a atras atenţia, din grămada de etichete cu care era gratulată persoana vizată în virulentul articol. Călău, fiindcă participase la execuţia mareşalului, avînd, după cum reieşea din cele scrise de autorul textului, un rol nefast şi demn de dispreţ.
Fără să ştiu prea multe despre academicianul Popovici, ştiam destule despre Nicolae Dabija. În perioada sovietică, fusese printre scriitorii basarabeni care menţinuseră în viaţă, latent, pe cît era posibil, curentul pro-românesc din cultura Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. După ce Chişinăul se dezlegase de lanţurile kremlineze, Dabija o luase şi el, asemeni altor lideri ai mişcării de redeşteptare naţională, pe drumul neo-ciocoismului democratico-patriotic, devenind unul dintre jupînii romînismului profitabil din Basarabia post-sovietică. Gazeta ” Literatura şi arta „, un cvasi-monument al Basarabiei de la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, devenise o moşie a vătafului Dabija, care efectiv o ” prihvatizase „, cum zice o prea cunoscută vorbă din stînga Prutului.
Dincolo de dubiile mele vizavi de ” acuzatorul public ” al ” călăului mareşalului Antonescu „, rămînea un fapt clar, de care nu ştiam pînă atunci : la Chişinău trăia un ultim martor al execuţiei celui mai controversat mareşal al Romîniei. Deci un subiect jurnalistic de prima mînă. Aşa că am abordat tema cu un bun prieten basarabean, jurnalist, filolog şi fost cercetător ştiinţific tocmai la institutul unde lucra academicianul vizat de virulentul articol al lui Nicolae Dabija.
Cînd i-am spus despre ce e vorba, prietenul jurnalist mi-a confirmat, cu asupra de măsură, bănuielile mele despre articolul incriminator : academicianul Popovici nu era nici pe departe monstrul moral descris de procurorul său publicistic. Dimpotrivă. În anii grei de după ultimul război mondial, Constantin Popovici făcuse tot ce se putea, în oprimata republică sovietică moldovenească, pentru re-aducerea lui Mihai Eminescu în prim-planul culturii din stînga Prutului. În plus, prietenul meu mi-l descria ca pe un om mai degrabă blajin, decent şi educat, nicidecum fiara zugrăvită de furibundul acuzator.
Cum prietenul meu e un om destul de echilibrat şi unul dintre basarabenii care nu sînt români din motive practice, n-am avut nici un motiv să mă îndoiesc de spusele lui, mai ales că tatăl său, fost soldat în armata romînă, avea un cult pentru mareşalul Antonescu. Aşa că l-am rugat să-mi mijlocească o întîlnire cu academicianul Popovici, căruia vroiam să-i transmită că, în cazul realizării unui interviu, voi reproduce exact spusele sale, fără nici o modificare. Pare cam bizară această precizare, dar, în peisajul jurnalismului romînez contemporan, era una obligatorie.
Lacrimi de ” călău „
Prietenul meu din Chişinău a vorbit cu academicianul Popovici şi i-a garantat că sînt un jurnalist serios, deci voi reproduce întocmai spusele sale, fără adaosuri ” artistice ” sau ” patriotice „. Cum ” avocatul ” meu era o personalitate a publicisticii basarabene, cuvîntul lui a contat decisiv, aşa că presupusul ” călău al mareşalului Antonescu ” a fost de acord să-mi acorde un interviu.
Iată-mă deci într-un birou din sediul central al academiei de la Chişinău, într-o zi toridă de vară, cu un aparat de aer condiţionat de fabricaţie sovietică zbîrnîind zgomotos. Dincolo de ceea ce îmi spusese intermediarul interviului despre academicianul Popovici, eram hotărît să nu mă las impresionat nici de vîrsta sa venerabilă, nici de vreo încercare de a-şi „cosmetiza ” trecutul. N-a fost însă nevoie de mari eforturi din partea mea, fiindcă bătrînul profesor mi-a povestit totul aproape ca la spovedanie. Iar anii de jurnalism pe care îi aveam în spate m-au convins că omul nu juca teatru, ci vroia doar să povestească nişte amintiri care încă îl mai frămîntau, după o jumătate de secol.
20 de ani, locotenent în armata sovietică, ofiţer de legătură şi translator al comandamentului militar din Bucureşti. Asta e, pe scurt, descrierea ” călăului „. Ca translator al generalilor care conduceau trupele de ocupaţie, i-a cunoscut pe mulţi dintre liderii vremii, luînd parte la discuţiile comandaţilor săi cu noii stăpîni ai Romîniei : Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu. Descrierile fostului locotent sovietic n-au fost diferite de imaginea pe care o avem despre ei : Ana Pauker – dură, autoritară, masculină în atitudini ; Gheorghe Gheorghiu-Dej – un muncitor încercînd să devină conducător al ţării ; Lucreţiu Pătrăşcanu – un om inteligent şi educat, care nu bănuia ce soartă îl aşteaptă.
Evident că întrebările mele s-au centrat pe execuţia mareşalului Antonescu, iar Constantin Popovici mi-a răspuns fără nici o rezervă şi mi-a povestit, cu expresivitate de filolog, toate detaliile, dintre care unele nu se pot observa în cunoscutele imagini ale filmului execuţiei : cum au fost duşi condamnaţii în Valea Plîngerii ; cum plutonul de execuţie era alcătuit majoritar din oameni cu ten mai închis, pe care el i-a bănuit a fi aleşi special din minoritatea romă, deportată de Antonescu ; cum generalul Vasiliu plîngea şi cerea îndurare, în timp ce fostul guvernator al Transnistriei, profesorul Alexianu, s-a comportat demn.
Povestind toate aceste detalii, academicianul Popovici a spulberat un mit legat de execuţia mareşalului : acela că Ion Antonescu a dat comanda de tragere către plutonul de execuţie. După cum mi-a spus, lucrurile au stat altfel – mareşalul n-a murit după ce plutonul a tras, aşa că, fiind căzut la pămînt, a spus, cu voce de muribund : ” N-am murit, mai trageţi …”.
Povestindu-mi asta, omul cu părul alb şi figură de bunic a început să lăcrimeze încet, cu figura schimbată. Apoi mi-a spus, oftînd greu, cu voce scăzută, abia auzită : ” Nu pot uita asta … Şi acum îl mai visez, căzut la pămînt … „.
Nu, nu era teatrul unui călău ajuns la bătrîneţe. Erau amintirile unui băiat de 20 de ani, care încă îl chinuiau pe acel bătrîn, după o jumătate de secol. Dsigur, era destul de incomod să văd cum în faţa mea plînge un bătrîn. Dar, dincolo de asta şi de ” bomba ” jurnalistică, eram bucuros că îi dădeam acelui om posibilitatea să-şi spună adevărul lui despre acele momente controvesate.
După ce am transcris ceea ce îmi spusese fostul locotenent sovietic, am publicat relatarea despre execuţia mareşalului în ” Evenimentul zilei ” , care atunci era condus de Cornel Nistorescu, nu de Ion Cristoiu. Deci spusele ” călăului ” au fost publicate întocmai, fără nici o modificare. După aceea, Constantin Popovici a mai acordat şi alte inteviuri, a participat şi la realizarea unui film documentar, iar în 2010 a murit, la 86 de ani. Fără ca eticheta de ” călău al mareşalului Antonescu ” să mai poată fi lipită de imaginea sa.
Iar eu m-am convins, încă o dată, de un lucru : cei care strigă mai tare nu au, cel mai adesea, dreptate.
Lucian Postu
