– despre micile rozătoare ce locuiesc statuile vivante scriitoriceşti –
Nu vă grăbiţi să jubilaţi, crezînd că l-aţi prinsără pe netrebnicul de autore al articolului cu o greşeală elementară, încă din titlu : despre ” scrietori ” e vorba. Adică acea specie cu oarece abilităţi de a combina vorbele scrise, dar cu abilităţi şi mai mari în a trage foloase de pe urma capro-doperelor comise, cele mai multe fiind din categoria măslinelor de capră. Totul asortat cu o garnitură de ifose flatulente, plus călcătura ţeapănă, de cocostîrc pitic, cu băţ înfipt în dos.
Pe meleagurile noastre, congenital poetice, această specie de conţopist gonflabil e majoritară pe tarlaua literară. Iar cînd procentul de talent individual e peste medie, el e dublat aproape obligatoriu de un deficit de caracter. Dacă nu din start, cînd vîrsta fragedă şi nevoile materiale ar putea fi o scuză, atunci oleacă mai tîrziu, cînd penibilul e garantat. Ca în cazul proaspăt-prospeţel al revol’ţionarului maiextru Cristian Teodorescu, taman ajuns reprezentantul PSD în Consiliul de Administraţie de la Societatea de Radiodifuziune.
Fi’n’că colegii de scrietorie or să te-nţeleagă şi or să tacă mîlc, că nu se ştie cînd poate pentru ca să le vie şi lor rîndul la lins, la pupat mîna şi la încasat paralele. Aşa poţi să le dai în mă-sa de prinţipuri, scoţînd pe nas felurite pamblici verbale, colorate şi cioclopedice, din care popolul cultural o să-nţeleagă p’ecum că n-ai făcut un gest cleios, de sinecurist ordinar, ci că te-ai sacrifecatără, pe altarul binelui spiritual, citoplasmatic şi absconcs.
Care va să zică, dacă tot a poposit în mahalaua noastră circul FILIT, am zis să fiu şi eu în ton cu lumea bună, pe cît se poate, povestindu-vă nişte întîmplări cu scrietori ieşeni. Unii dintre ei fiind procesomani, i-am botezat pamfletariceşte pe muşterii de azi, avînd eu alte treburi de făcut decît să umblu iar prin giudecăţ’, cum am păţit cu marele scrietor, primare şi politician Costică Simirad. Dar întîmplările îs 100 % veritabile, de vreţi să mă credeţi. De nu, credeţi-i pe şecspirii de Bahlui. Că a lor este împărtăţia, putoarea şi sclava.
De la Tisa pîn’ la Don, / Doar duhori de Sfîrlidon
Cracian Garcia Sfîrlidon e un soi de cumătru al zeului ăla indian cu mai multe braţe, ParŞiva, sau cum îi mai zice, că am lipsit la orele de parşivie. Suptinginer, militant pentru libertate, şef la ” Crom-vorbiri lăturale „, bulibaş al şatrei bahluiene din tribul lingurarilor-scrietori ai lui Nicky Nămolescu etţetera. M-am lămurit cîte parale face scrietorul Cracian în primăvara anului 1991, pe cînd acest Foraiber Maria Rîlche era director al gazetei social-politice ” Anotimpul „, iar eu tocmai adusesem în redacţie o anchetă despre un pedagog care bătea elevii de la internatul Liceului de Artă. Numai că directoarea liceului, o balenă isterică, era nevasta unui şmecher din primărie, aşa că întîlnirea ei cu directorul Cracian a avut o consecinţă radicală : mi-am rupt legitimaţia de la gazetă şi am aruncat-o în tufarii din curtea redacţie, strigîndu-i şefului Sfîrlidon că n-avem ce vorbi între patru ochi, cum mă invitase el, după vizita consoartei de jupîn primăresc.
Peste puţin timp, pe 27 august, eram în sala mare a Parlamentului Republicii Moldova, unde tocmai se votase Declaraţia de Independenţă. Cum stăteam eu printre deputaţi, oleacă emoţionat, ca un băiet patriot ce eram, văd că se apropie de mine însuşi marele tribun Cracian. Am vrut să mă fac că nu-l văd, dar ex-şeful meu de la gazetă m-a abordat direct şi scurt : ” Lucian, fă repede un reportaj şi trimite-l la Iaşi prin fax, că-l semnez eu !”.
Recunosc, a fost unul dintre puţinele momente din viaţa de adult în care am rămas mască : deşi plecasem cu scandal din redacţia pe care o conducea, omul îmi cerea, cu un tupeu incredibil, ceva ce ar fi fost jenant chiar şi dacă ar mai fi fost şeful meu. Desigur, primul impuls a fost să-l trimit în umbra adîncurilor materne. Dar m-am gîndit, totuşi, că putea urma un scandal care ar fi murdărit acele momente cu adevărat istorice. Aşa că mi-am înghiţit înjurăturile detaliate şi m-am mulţumit să dau din cap, ştergînd-o rapid de lîngă dobitoc, ca nu cumva să-l apuce cumva şi cheful de a-mi da indicaţii preţioase. Ceea ce ar fi fost prea mult pentru băietanul de 23 de ani care eram atunci.
Cum nu obişnuiesc să rămîn dator, mai ales cleioşilor cu cravată, îi dau acum guşterului, cu întîrziere de 26 de ani, răspunsul cuvenit atunci : băi, Vaxian Garcia Sfîrlidon, mai du-te, bre, în vîlva cui te are ! Că, vorba ‘ceea a cerşetorilor, n-ai mamă, n-ai tată, eşti făcut de-o mătuşă. Şi de-un portofel din chele de mistreţ, corcit c-o traistă de popă. Hai, fugi repejor la şatra scrietorilor bahluieni, că te-aşteaptă o remorcă de şecspiri, să le dai legitimaţii şi pensii de sadoveni.
Foaie verde de dudău, / Unu-i Niki Dănilău
Avînd eu oarece bun simţ, deşi multora nu le pare, tre’ să recunosc ceea ce e evident : dl Niki Ivanovici Dănilău are mai mult talent decît Vaxian Garcia Sfîrlidon. E drept, nici nu-i tare greu. Deşi mie îmi plac mai mult prozele lui decît versurile, dar asta-i de-acum o discuţie separată. În schimb, îmi displace cleioşenia lui de cinovnic ţaristo-sovietic, ambalată străveziu în pelerina tărcată de poet, prozator & manager cultural. Plus pălăria de lingău politic pesedist.
Pentru cetitorii născuţi săptămîna trecută, precizez că dl Dănilău e lipovan de origine şi, în vremea comunistă, a făcut figură de marginalizat al regimului, la pachet cu celebrul pohet Epidermil Brumăraru. Prin urmare, după revuluţia din decembre 1989, dl Dănilău a beneficiat de felurite foncţii : director al teatrului ” Lucea Farul „, şefuşor la diferite gazeturi leterare, apoi, brucs, diplomat peste gîrla Prutului, în Respublica Moldovistan. Şi nu consilier cultural, cum aţi fi crezut, ci ditamai consilierul politic, apoi chiar ambasador interimar.
E’splicaţia acestei fulminante înşurubări diplomatice e simplă : Niki Dănilău nu-i vreun Blaga ori Eliade, ci s-a ventuzat, ca nembru fondator al Partidului Moldovenilor, de fesele marelui scrietor, primare & om politic Costică Simirad. Cum adjunctul lui nea ăsta era tatăl marelui papagal diplomatic M.R. Ungureanu, restul e clar, ca o limbă dorsală bine plasată.
La fel de clară a fost pentru mine rinocerizarea lui Niki Dănilău, atunci cînd am trecut pe la ambasada din Micţionău, ca să-l vizitez pe fostul meu coleg din redacţia ziarului ” Monitorul „. Brusc scorţoşit, tov consilier politic Dănilău m-a primit în poarta ambasadei şi acolo a vorbit cu mine, pe trotuar, de parcă aflase că am ciumă. Mă rog, eram eu kaghebist, după ce refuzasem să fiu ofiţer acoperit al SRI peste Prut, da’ parcă asta nu era chiar contagios.
Ca şi cum atitudinea lui de ciocoi diplomatic nu era de-ajuns, Niki Dănilău a început să-mi spună ce băieţi simpatici sînt securisto-pesediştii care alcătuiau majoritatea personalului ambasadei : ” Zău, Lucian, să ştii că-s tare de treabă … „. De parcă eu nu-i ştiam deja, şi aveam nevoie de cleiosul literat Dănilău ca să mă lămuresc.
Dar asta e nimica toată faţă de un episod petrecut mai tîrziu, în vestita cafenea boemă ” La grătar „, zisă şi ” Jaba „. În acel loc legendar din capitala Moldovistanului, ziariştii, scriitorii şi restul lumii artistice puneau ţara la cale, printre nori de fum, halbe cu bere şi pahare de tărie. Acolo a apărut într-o seară un sărman scriitor , Eugen Cihonclea, foarte talentat, dar total dependent de băutură. Văzîndu-l pe Dinu Muhail, secretarul de presă al preşedintelui ţării, a strigat tare, peste zgomotul discuţiilor din crîşmă : ” Uăi, Dinu, o zîs Niki Dănilău sî-ţ’ zîc sî vorgheşti cu şăfu’ tău, Lucinschi, ca sî vorgheascî iel cu Emil Constantinescu, ca să-l lase pi Niki ambasador aişea „. Emil Constantinescu era atunci preşedinte al Romîniei, iar Dănilău era însărcinat cu afaceri ad interim în Moldovistan, adică ambasador interimar, în traducere liberă.
S-a lăsat brusc liniştea. Secretarul de presă al preşedintelui moldovistanez povestea mai tîrziu că a rămas blocat, auzind mesajul transmis în gura mare. Mai întîi, fiindcă era o rugăminte absolut bizară. Apoi, fiindcă mesagerul era şi el cu totul neconvenţional. Doar că dl Niki Dănilău, ambasador interimar, nu s-a dezis ulterior nici de mesaj, nici de canalul de comunicare ales. Mde, ca lipovean, omul are linie directă cu Gogol, deci nu tre’ să fim prea cartezieni cu el.
Sper că nu vă veţi mira prea tare, deci, de ventuzarea ulterioară a lui Niki Dănilău la dosul pesedist & penal al primarelui-amorez Cichita. Ventuzare răsplătită cu fonţia de derector al Căşii de Cultură Bahluieze. E drept, a continuat să viseze la diplomaţie, aşa că consoarta lui, poeta Crustina Dănilău, a dedicat o poezie domnului ambasador & secretar de stat Marcel Didinu, p’ecum şi soţiei acestuia, în revista ” Crom-vorbiri lăturale „. În ciuda patosului poetic & consoţial, n-a avut efect.
Au avut însă efect alte limbi dorsale dănilăuiene, aşa că dl Niki Dănilău fericeşte acum cultural norodul moldovistanez, ca derector adgiunt al centrului coltoral romînez din Micţionău. Unde e demult celebru prin foile de muşama scumpe şi hartistice cu care umple gardurile din centrul oraşului. Iată, deci, că binili învinge. Iar frumuşaţa literară salvează lumea, zi de zi, ceas de ceas. Cu o contribuţie substanţială de la Iaşi, cum altfel … ?
Lucian Postu
