O fâșie cu trunchiuri de copac, „banner” video plasat la înălțime, fundal-martor, fragment vegetal purtând în sine dezrădăcinarea, absența, neîmplinirea. Este elementul material care rămâne cel mai pregnant în memoria mea de spectator după spectacolul Wolfgang, al lui Radu Afrim, adaptare pe o piesă a lui Yannis Mavritsakis. În mod straniu, de fiecare dată când încerc să rememorez scene din spectacol, câmpul acesta vizual cu trunchiuri și tulpini revine obsesiv, câmp al privirii, câmp al emoțiilor, replică a subsolului, dar și fals orizont, incertă înălțare. Vegetalul video este dublat de unul concret: de la aranjamentele plastic-florale ce definesc spațiul grădinii la floarea roșie pe care Fantoma tatălui o poartă, cu grație retro, în păr, sau la planta ce crește din adâncime, suflet îngropat de viu ce caută lumina, încolțirea în ceva.
În ce mă privește, spectacolul a fost mai puțin despre întâmplarea (reală) a unei copile închise, timp de opt ani, într-o pivniță-mormânt de un Wolfgang pe care, în felul acesta, l-am rezolva simplu, plasându-l în zona psihopatiei. Cu excepția a una sau două secvențe, nimic tragic-tulburător nu se consumă în pivnița aceasta pe care Afrim ne-o arată abia în a doua jumătate a spectacolului. Nici Wolfgang (Florin Hrițcu) nu este vreun Hanibal, ci, din contra, un personaj a cărui delicatețe contrastează cu aparenta monstruozitate a acțiunii sale. În unele scene, aproape că nu mai știi cine este, cu adevărat, victima. Iar finalul, ce aruncă în derizoriu happy-end-ul clasic consumat în lumina de girofar a polițiștilor de treabă, ne arată o Fabiana eliberată, dar tânjind după călăul de altădată. Dacă am citi spectacolul lui Afrim doar în cheia acestei relații, am fi, cred, deziluzionați. Wolfgang și Fabiana nu sunt personaje principale, ci părți, trunchiuri dezrădăcinate ale unui peisaj uman dezolant, în care fiecare își poartă cu sine, asemenea unei umbre, propriul mormânt. Povestea fetiței închise în pivniță devine astfel pretext pentru o investigație psiho-teatrală despre pivnițele fiecăruia dintre noi, despre captivitățile noastre zilnice și despre eliberările provizorii și iluzorii. Relația omului cu pivnița sa este una complexă, căci îngroparea de viu în sine are și fascinațiile ei, e tentată, funcționând ca refugiu salvator. Morbiditate a auto-conservării, notă de subsol a existenței publice, redefinire a subconștientului, metafora aceasta a pivniței ne privește în cel mai înalt grad. Oroarea nu e pivnița în sine, ci vidul ce ne împresoară de pretutindeni.
Întregul decor (Romulus Boicu) insistă pe dezvoltarea acestei teme a captivității. Corpurile dreptunghiulare, familiare (frigidere, congelatoare etc.) devin coșciuge care, pe verticală sau orizontală, ascund corpurile vii, materia adăpostește/ înghite/ inhalează umanul până într-acolo încât trupurile omenești încep să împrumute ceva din morbiditatea animalelor împăiate (și-ți revine în memorie, desigur, un al spectacol de la Piatra Neamț, Herr Paul) pe care ni le arată Afrim: o nutrie, un păun, un arici prins într-o colivie. Mama lui Wolfgang (Loredana Grigoriu), bunăoară, devine tot mai mult o nutrie-umană, furișându-se, subțire și insidioasă, prin viața fiului ei. La fel, fantoma Tatălui își etalează, asemenea unui păun, gloria postumă, iar Fabiana va avea soarta ariciului. Dincolo de ceea ce se dorește a fi în ochii celorlalți, fiecare personaj din Wolfgang este unul captiv. Mama Fabianei este captivă în alcoolism și plictis. Tatăl Fabianei (Mircea Postelnicu), vecinul prin excelență, este captiv în iluzia unei vieți asemenea altor milioane de vieți, cu garden-party-uri repetitive, cu o viață predictibilă ce nu va lăsa nici o urmă, cu derizoriul unei false vocații – aranjarea gardurilor vii și așa mai departe. Prietenul lui Wolfgang (Emanuel Becheru, într-un foarte bun rol de coloratură) e captiv în seringa cu care își injectează drogurile, fata-cu-bilă-de-bowling (Cristina Mihăilescu) e captivă propriilor ei limite mentale etc. etc. O singurătate fără margini sfârtecă măruntaiele fiecăruia dintre acești anti-eroi afrimieni a căror fragilitate este atât de acută încât, contaminați de spectralitatea Tatălui, par că ne vorbesc de dincolo de moarte.
Îmi vine greu să vorbesc despre Fabiana, personajul Cătălinei Bălălău. Simt mereu impulsul de a o compara cu Fiica (Ada Lupu), din Măcelăria lui Iov, spectacolul ieșean al lui Radu Afrim. Pur și simplu nu pot separa aceste două personaje, mi se pare că decurg unul din celălalt, chipurile lor, privite prin parbrizul Trabantului de la Piatra Neamț și prin acvariul/ cutia de sticlă de la Iași, se îngemănează, se oglindesc unul în celălalt, cu intensități egale.
Fantoma Tatălui, delicios contrapunct la o altă faimoasă fantomă a Tatălui, traversează de la un capăt la altul spectacolul. Sobrietatea, gravitatea spectrului din Hamlet sunt înlocuite acum de apucăturile unei fantome ludice care nu pretinde răzbunare, ci, voyaristă și băgăcioasă, bântuie aiurea prin lume în căutarea „căprioarelor” de altădată. Pentru mine este personajul cel mai complex al montării de la Piatra Neamț. Andrei Merchea –Zapotoțki îl ambalează în folii delicat-perverse, pitoresc-ironice, clasicizându-l într-un dublu registru: al muzicii retro și al eternității din care ne vorbește. Din sicriul său transparent în care se retrage adeseori, fantoma aceasta atipică supraveghează scena, cu voluptate, regrete, pofte de tot felul. Comentariile sale, izbucnirile la adresa fostei neveste, viziunea asupra lumii a mortului-viu – toate acestea completează un personaj memorabil.
Mă intrigă și mă atrage, în egală măsură, modul în care Radu Afrim alternează seriozitatea și ludicul, profunzimile și suprafețele, ca și cum ne-ar sfătui să nu luăm foarte în serios lucrurile astea. Uneori mi se pare că se teme de prea mari încărcături dramatice și le taie sistematic cu câte o poantă sau joc lingvistic. Mă amuză și mă obosesc gagurile în cascadă, unele reușite, altele cât se poate de banale. Mi se pare mereu că mă debranșează de la filoanele de aur din solul spectacolului, lăsându-mă nelămurit: am găsit sau nu aur? Dar, ce-i drept, și nelămurirea are farmecul ei în critica de teatru… Iar starea aceasta de a mă apuca de scris despre un spectacol fără să-mi fie deloc clar cum va arăta, în final, cronica, doar spectacolele lui Radu Afrim mi-o procură.
Teatrul Tineretului Piatra Neamț – Wolfgang, adaptare după Yannis Mavritsakis. Traducere: Doru Mareș. Regia și universul sonor: Radu Afrim. Decor: Romulus Boicu. Costume: Erika Marton. Versuri: Andrei Merchea Zapotoțki. Distribuţia: Cătălina Bălălău (Fabiana), Florin Hriţcu (Wolfgang), Andrei Merchea Zapotoţki (Fantoma tatălui), Mircea Postelnicu (Vecinul), Loredana Grigoriu (Mama lui Wolfgang), Emanuel Becheru (Prietenul lui Wolfgang), Cristina Mihăilescu (Femeia), Valentin Florea (Bijutierul), Sabina Brânduşe (Mama Fabianei). Spectacol vizionat în data de 11 octombrie 2017, la Festivalul Internațional de Teatrul pentru Public Tânăr Iași.
Călin Ciobotari
