După șase ani de absență din varii motive (pentru care, în general vorbind, nu am nicio scuză), am ajuns duminică seara în Barul Arte, la un spectacol al Trupei Idiot. Adevărați veterani ai improvizației într-un oraș în care totul pare predestinat (adică neimprovizat), cei de la Idiot au devenit, în timp, și și un model de rezistență în deșerticul peisaj ieșean al teatrului independent. Alexandru Petrila, Codrin Dănilă, Ovidiu Ivan, Theodor Ivan, Caterina Matei (recentul implant feminin în trupă) și Mitruț Peiu au optat, printre alte proiecte personale, să se definească artistic în felul acesta tentant și riscant în care, la fiecare reprezentație, o iei de la zero într-o artă a actorului mereu în prefacere și mereu dependentă de public.
Cum spuneam, duminică i-am văzut la treabă, într-o formulă, ce-i drept, incompletă, Codrin Dănilă fiind – cum ar spune cei de la Idiot – …plecat de-acasă! În cele ce urmează, punctez câteva impresii de spectator.
Actor sau performer?
Bine făcut, un spectacol de improvizație își plasează autorii la granița dintre performare și actorie. Pe de o parte, ineditul și non-teatralitatea acțiunilor pe care cei de la Idiot le întreprind ni-i înfățișează în chip de performeri, pe de altă parte, modul de tratare a unor situații, intrarea în drafturi de personaj, configurarea unor stări ne duc în plin joc actoricesc. Permanenta joncțiune între actorie și performing este, cred, unul dintre punctele tari ale trupei Idiot. Chiar și în cele mai atipice acțiuni scenice simți respirația actorului, la fel cum în plină interpretare, nu de puține ori, teatrul se retrage lăsându-te face to face cu unul sau mai mulți enterteineri.
M-am bucurat să-l regăsesc în astfel de posturi pe Ovidiu Ivan, actor la care țin foarte mult, făcând artă din tot ce atinge, îmbogățind fiecare scenă, dându-i consistență și articulând-o calitativ. Modul în care încasează Ivan replicile este un spectacol în sine. Tăcerile și „blocajele” sale, în complicitate cu publicul, sunt de o utilitate indiscutabilă în întregul show-ului. „Frăția” de pe scenă cu Theodor Ivan este cu totul și cu totul încântătoare. Duminică am asistat la o scenă cântată în doi în care aveai rara ocazie de a urmări, în clar, cum se creează și se dezvoltă o relație scenică. Alexandru Petrila este un animator înnăscut. Energic și implicat, știe să dinamizeze relația cu publicul. E responsabil de „managementul” spectacolului, selecționer de teme și concepte, turnesol în care se decantează propunerile publicului și care face ca spectacolul să arate într-un anumit fel și nu într-un altul. Candidă și creativă, prezență foarte plăcută, Caterina Matei colorează scenele, amprentându-le cu delicatețea ei structurală ce contrapunctează inteligent masculinitatea trupei.
Cheful de scenă e maxim. Actorii se amuză alături de public, ideea de „joc” are frecvente intersecții cu cea de „joacă”. Improvizațiile au aer de prospețime, funcționând nu pe baza unor regii prealabile, ci pe modul în care unul îl simte pe celălalt. Echipa se desface și se reface, duetele devin, aproape pe nepusă masă, terțete sau cvartete, intrările nu se fac niciodată gratuit, ci pentru îmbogățirea scenei, o anume solidaritate (rar întâlnită pe scenele mari) însoțește mereu, ca un fundal/ decor relațiile.
Spectator sau improvizator?
Într-un spectacol de improvizație, noțiunea de spectator se relativizează. Interactivitatea (reală, nu mimată sau bifată, cum văd uneori prin teatrul românesc) face din public un partener de scenă cu un cuvânt greu de spus în reușita sau nereușita reprezentației. Spectatorul este pus în diferite situații „de decizie” din care influențează, în modul cel mai direct, cursul și destinația spectacolului. De inteligența și flerul său depind, în mare măsură, tonusul, ritmurile și calitatea serii. La fel de adevărat este că experiența actorilor filtrează intervențiile publicului, reținând soluțiile viabile, spectaculoase și fertile. Duminică seara, una din temele livrate de public, într-o anumită situație cerută de actori, era cea a „câinelui care mi-a mâncat tema”. Alexandru Petrila a simțit banalitatea temei și a cerut un alt animal. Noua propunere, „Ursul Panda mi-a mâncat tema”, a generat imediat excelente și inedite ramificații dramaturgice. Un alt filtru e pus atunci când publicul are tentația de a vulgariza, evitându-se astfel riscul de a împinge performerul spre o zonă non-artistică. Duminică, spre exemplu, au fost respinse situații tematice precum „am examen și mi-a venit ciclul” sau „fac biluțe din scamele din buric”.
Frecvent, spectatorul devine el însuși performer, subiect al amuzamentului celorlalți, parte din echipa de improvizatori. Dat fiind contextul în care se află, spectatorul simte nevoia să livreze propuneri cât mai trăsnite cu putință, momente în care show-ul se extinde de pe scenă pe sală, într-o foarte interesantă pierdere a identităților. Cine e performerul și cine e publicul? Cine pe cine face să râdă? Cine pentru cine e aici?
Micro-dramaturgii și alte „scriituri” scenice
Sunt momente în care schimbul de replici al celor de pe scenă atinge nivelul acelei „scriituri pentru scenă”, sau scriitură ce se naște direct pe scenă. O temă oarecare precum cea a unui ins care se trezește dimineața fără patul de sub el, bine condusă și spontan dezvoltată, poate genera dramaturgie. Dacă ne gândim la cum lucrează „pe text” regizori importanți precum Eugenio Barba sau Ariane Mnouchkine, generând text din improvizații inițiale, și integrându-l apoi în spectacolul „oficial”, ceea ce fac cei de la Idiot are relevanță pentru modul în care „textul” continuă să existe chiar și atunci când nimeni nu l-a scris. Ar fi interesantă recuperarea acestor micro-dramaturgii de către autori și revizitarea lor în cadrul unor sesiuni best-of. Unele fragmente sunt atât de reușite, încât pur și simplu le regreți dispariția imediată, nefixarea. În reprezentația pe care am văzut-o duminică, textura verbală are o importanță majoră, improvizația fiind, în mare măsură, improvizație de text. Situațiile se nasc din textul vorbit, nu invers. Caracterul colectiv al acestei dramaturgii, cu auctorialitatea publicului implicată, face acest subiect de discuție și mai complex.
Public participativ și scenă clasică
Improvizatorii de la Idiot nu renunță la ideea de scenă clasică. Evident, ei se adaptează fiecărui spațiu în care joacă, însă în Barul Arte impresia de scenă clasică, cu publicul în față, era dominantă și contrazicea cumva caracterul intens participativ al publicului. În ora de spectacol la care am asistat niciun improvizator nu vine în public. Se joacă foarte aproape de public, în buza lui, cum s-ar spune, însă o distanță constantă, convențională, rămâne între „acolo” și „aici”. M-ar interesa să asist la o reprezentație derulată în mijlocul publicului.
În altă ordine de idei, este o experiență de spectator pe care îmi propun să o repet de câte ori am ocazia. Cu atât mai mult cu cât, la Iași, satisfacțiile din sălile „consacrate” sunt tot mai rare, iar nevoia de aer proaspăt intră în tratamentul estetic pe care mi-l autoimpun. Calitatea de produs cultural valid, autentic, al spectacolelor marca Idiot este dincolo de orice îndoială.
Călin Ciobotari
