Maria Carpov, vestitul profesor universitar ieşean, deţine tâlcul unei arte pe cale de dispariţie în societatea actuală: arta de a-l îndatora pe Celălalt. Iar în Celălalt se ipostaziază, rând pe rând, sute de profesori de franceză din şcolile Moldovei, zecile de autori francezi care îi datorează eminentului traducător întâlnirea cu spaţiul cultural român, Iaşul, care îi datorează fostului director al Inspectoratului de Cultură un Centru Cultural Francez, şi așa mai departe. Realizat cu cinci ani în urmă, dialogul ce urmează, redat aici fragmentar, reprezintă ultimul interviu pe care l-a acordat Maria Carpov (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Doamnă profesoară, ne aflăm în locuinţa dumneavoastră, un decupaj de verdeaţă şi linişte în vacarmul oraşului.
Maria Carpov: În ciuda liniei de tramvai, aflată la cincisprezece metri de noi, construcţiile ce se interpun formează un fel de barieră fonică. Locul ar putea fi şi mai frumos dacă nu s-ar transforma, parţial, în parcare. Înainte locuiam tot pe strada Arcu, la o casă cu o curte mare, spaţioasă. În 1987 a fost, însă, dărâmată, iar noi a trebuit să ne mutăm. Am obţinut o casă revendicată pe care, după ce am aranjat-o, am fost nevoiţi să o părăsim. Cu mare greutate, am găsit casa în care ne aflăm acum. M-a atras faptul că locul este izolat, însă, în acelaşi timp invadat de lumină…
„Întreţineam despre Iaşi imaginea unui ţinut idilic”
Am făcut această divagaţie pentru a vorbi despre originile dumneavoastră bucureştene.
Într-adevăr, sunt născută în Bucureşti, mi-am făcut acolo studiile. Am o mentalitate de locuitor de oraş mare, în sensul că (zâmbeşte – C.C.) pot parcurge mari distanţe pe jos. Am făcut Franceza, pe atunci neexistând dublă specializare. În cadrul secţiei noastre, Româna, ca disciplină, se făcea dintr-un fel de reverenţă pentru limba naţională, atâta tot. Din păcate, n-am lucrat cu somităţile de la catedrele de Limbă şi literatură română. Am făcut doar un curs de Istoria limbii cu profesorul Ion Coteanu şi un curs, nu-mi mai amintesc cum se chema, la care participam doar pentru că îmi plăcea profesorul Iorgu Iordan. La cursurile comune tuturor secţiilor, aveam şansa de a-l avea profesor pe Tudor Vianu secondat de o echipă de asistenţi de primă mână: Ion Frunzeti, Vera Călin… La Franceză îl aveam pe profesorul Nicolae Condeescu, de la care am învăţat multe şi la care, de altfel, mi-am dat licenţa. Am învăţat, printre altele, să iubim Franţa, să o cunoaştem sub aspectul ei de hartă culturală. Era şi o legătură specială între noi şi profesori, îi iubeam, iar ei, la rândul lor, ne ocroteau, căci existau şi momente mai delicate în care aveam nevoie de protecţie.
Plecarea spre capitala Moldovei în ce condiţii s-a petrecut?
Îl cunoscusem pe viitorul meu soţ care şi el avea un post în Bucureşti, dar care, ca moldovean înrăit, a vrut să vină la Iaşi. Institutul de Chimie „Petru Poni” fusese înfiinţat la începutul anilor ’50, deci ar fi avut unde să se manifeste profesional. Cât despre mine… Trăiam încă din Ionel Teodoreanu, din „La Medeleni”… În plus, vizitasem deja Iaşul, iar oraşul mă cucerise.
Deci n-a fost vorba despre o decizie greu de luat.
Nicidecum! Şi nici vreun eventual spirit de aventură! Gândeam, pe atunci mult mai întemeiat, că Iaşul este oraşul culturii.
Circulau în Bucureşti „mitologii” despre această culturalitate?
Mai degrabă circulau în Bucureşti mulţi ieşeni care, refugiindu-se acolo, se stabiliseră, din diferite motive, în capitala României. Întreţineam despre Iaşi imaginea unui ţinut idilic. Transferul de la Universitatea bucureşteană la cea ieşeană s-a făcut fără probleme. La Iaşi se reînfiinţase secţia de Franceză. Printre profesorii ce predau la Iaşi era domnul Nicolae Popa, un om care ştia să te facă să trăieşti independent, având, printre alte calităţi, o imensă generozitate intelectuală. În fine, un ultim motiv care m-a determinat să fac pasul acesta spre Iaşi a fost Biblioteca Centrală. Nu numai că directorul ei era un om hărăzit pentru asta, domnul Grigore Botez, dar fondul de carte, disponibilitatea Bibliotecii de a te primi în sânul ei erau argumente decisive. Îmi amintesc de şederile mele la fondul de carte rară, era absolut mirific.
Atmosfera culturală a Iaşului anilor ’60 cum v-o amintiţi?
Pot spune doar că o singură clipă, ca bucureştean, n-am încercat vreun sentiment de frustrare. Mergeam la spectacole, la concertele de la Filarmonică. Aveam şi posibilitatea de a ajunge oricând la Bucureşti, mulţi dintre foştii mei colegi rămânând acolo. De la un moment dat, avansând pe linie universitară, mergeam oficial, ca membră în tot felul de comisii de doctorat.
„Esenţa demersului meu pedagogic a fost încrederea în student, chiar dacă uneori studentul se comporta ca şi cum nu ar fi meritat investiţia ta de încredere”
Trecând la o altă dimensiune a dialogului nostru, profesorul Alexandru Călinescu îmi vorbea, destul de recent, despre nivelul lamentabil al studenţilor de astăzi. Cum erau studenţii ieşeni ai anilor ’60?
Erau minunaţi! Nu exagerez deloc. Astăzi, unii dintre studenţii la Franceză nu au nici o competenţă pentru a frecventa aceste cursuri.
M-ar interesa să vorbim acum despre pedagogul Maria Carpov.
Cel mai indicat ar fi ca la acest capitol al interviului să stea în faţa reportofonului studenţii mei.
În ce fel aţi perceput şi construit relaţia cu studentul?
Esenţa demersului meu pedagogic a fost încrederea în student, chiar dacă uneori studentul se comporta ca şi cum nu ar fi meritat investiţia ta de încredere. Am mers, însă, pe ideea că tocmai cel care se manifestă noncomformist are cel mai multă nevoie de încredere. Şi, mă laud, dar nu exagerez, am avut rezultate foarte bune în cazuri care se credeau pierdute. Studenţi care s-au realizat în ciuda unui început mai puţin fericit. Am văzut în ei potenţialul şi i-am ajutat să şi-l valorifice.
Puteţi numi câţiva dintre foştii studenţi despre care consideraţi că au justificat încrederea investită de dumneavoastră?
O, sunt foarte mulţi! În primul rând o sumedenie de profesori de franceză care acoperă, la ora aceasta, întreaga regiune a Moldovei. N-aş da nume, ca să nu nedreptăţesc. Pot vorbi despre echipe şi să amintesc de excelenta echipă de la Colegiul Naţional Iaşi sau de cea de la Centrul Cultural Francez Iaşi, unde, iarăşi, exigenţele sunt foarte mari.
Se lua greu un examen la profesorul Maria Carpov?
Nu se lua uşor, de vreme ce materia era dificilă. Ceea ce pot spune este că niciodată n-am făcut mizerii studenţilor, iar dacă urăsc un cuvânt acesta e cuvântul „meschin”. Nu le căutam nod în papură, chichiţe. Din contra, căutam mereu elementele compensatorii. Dacă nu ştia cum se întrebuinţa articolul hotărât în franceza străveche, nu era un capăt de ţară; în mod cert ştia alte lucruri care îl salvau. În nota mea se reflecta, de fiecare dată, coeficientul de stimă despre care v-am vorbit deja.
„Vă mărturisesc că am un sentiment uşor degradant, de invidie, când aud că nu ştiu care oraş este declarat oraş cultural european”
Nu putem să nu pomenim aici despre un alt episod din biografia dumneavoastră: la începutul anilor ’90 aţi ajuns la conducerea Inspectoratului pentru Cultură Iaşi, actuala Direcţie pentru Cultură.
A fost o numire venită de la Ministerul Culturii, ministru fiind în acea perioadă Andrei Pleşu. Am fost luat total prin surprindere, m-am şi speriat. Le-am explicat că nu mă pricep la astfel de treburi, însă mi-au replicat că nimeni nu se pricepe şi că totul se învaţă. În fine, în toamna anului 1990, prefectul Dan Gâlea, un om care s-a dovedit a fi de o excelentă calitate, m-a convins să fac pasul acesta. Un prefect inteligent, cultivat, poliglot… Nu eram chiar căzută din cer, veneam acolo cu nişte idei, printre care una discutată cu studenţii mei de la Franceză: înfiinţarea la Iaşi a unui Centru Cultural Francez. M-a servit entuziasmul uluitor al studenţilor care, seara, erau deja în tren, spre Bucureşti, mergând la autorităţile implicate în acest proiect. Şansa noastră a fost şi aceea a unui moment istoric favorabil. Ambasada franceză a fost de acord, trimiţând la Iaşi o delegaţie pentru a discuta cu autorităţile locale.
Care a fost concluzia generală pe care aţi decupat-o din experienţa de la Inspectorat?
O concluzie valabilă şi astăzi pentru mine: nu se face suficient de mult pentru această splendoare de oraş care e Iaşul. Şi la nivel de punere în valoare a patrimoniului, dar şi la punerea în valoare a inteligenţelor. Ar trebui să existe reperatori de valori. Vă mărturisesc că am un sentiment uşor degradant, de invidie, când aud că nu ştiu care oraş este declarat oraş cultural european. Iaşul nu face nici o pregătire în acest sens. Există aici un mare potenţial intelectual care trebuie adus la suprafaţă, scos în faţă.
Pe final, permiteţi-mi să vă adresez o întrebare pe care obişnuiesc să o propun celor cu care construiesc dialoguri: dacă aţi putea să alegeţi locul şi timpul în care să trăiţi şi să vă formaţi care ar fi acestea?
Ştiu răspunsul! Iaşul ar fi acel loc. Într-o nouă existenţă aş vrea să fac arhitectură, specializându-mă pe restaurarea clădirilor vechi. Mi-aş face o echipă de oameni înzestraţi, devotaţi. Le-aş da o ruină şi le-aş spune să o scoată ca pe vremea lui, să spunem, Cuza…
