După 20 de ani de actorie, Antonella Cornici și-a prezentat, în luna martie, demisia de la Naționalul ieșean. Motivele țin, pe de o parte, de opțiunea pentru regie pe care Cornici a făcut-o cu ceva timp în urmă, iar pe de altă parte de climatul nociv, lipsa de vizibilitate și comunicare ce trenează asupra Teatrului Național din Iași. Interviul de mai jos, acordat de un artist „liber de sarcini”, are și valoarea unei analize la sânge a vieții teatrale din Casa lui Alecsandri. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Cu ce sentimente părăsești Teatrul Național Iași după 20 de ani?
Antonella Cornici: Regret că nu am făcut pasul acesta acum 10 ani. Dar mai cred că așa trebuia să fie! Eu nu am intrat „discret” și pe ușa din dos în acest teatru, am dat un concurs, așa cum erau odată concursurile: cu comisie mare, pe scenă, cu un repertoriu și cu mulți candidați. Și când am fost admisă, nici atunci nu eram convinsă că locul meu e aici. Nu știu de ce. Poate pentru că eu sunt din Iași, am făcut toate școlile aici și aveam nevoie de alt aer, de o schimbare. De altfel, atunci am dat concurs și la Galați (am fost admisă) și mă pregăteam să încerc Sibiu și Oradea. Erau concursuri în multe teatre, trebuia doar să încerci. Dar am rămas aici, toți m-au sfătuit că e mai bine, e un teatru național, e altceva. Aveau dreptate, în felul lor…Nu am fost împăcată cu ideea că tot la Iași voi rămâne, dar am decis că voi sta câțiva ani și mai vedem. Și câțiva ani s-au făcut 20. Iar acum mă încearcă un amestec de mai multe sentimente. Și amare, și dulci! Ca după o căsnicie de 20 de ani! Spui că mai bine plecai mai devreme, dar totuși ai mai stat. De ce? Ai vrut și ai sperat în a doua poveste de dragoste?! Ai crezut că ceva se va schimba? Pe naiba! Ceea ce începe să nu mai funcționeze inevitabil se strică, e gata… deci soluțiile sunt radicale. În rest sunt foarte bine! Și mai cred că sunt norocoasă!
„Lucram ca regizor în alte teatre și asta a început să deranjeze”
Cum a apărut această cotitură spre regie din cariera ta?
Primul meu spectacol, prima joacă de-a regia a fost devreme, la nici trei ani după ce am terminat actoria. Îmi aduc aminte cu drag de acea „jucărie” de spectacol. Era la Centrul Cultural Francez și se numea Călătorul prin ploaie, pe un text de Matei Vișniec. Am lucrat atunci cu câțiva studenți. Între timp studenții aceia s-au făcut mari: Marius Manole, Liviu Pintileasa, Florentina Țilea, Emilian Oprea și Dumitru Năstrușnicu. Uite unde au ajuns acei studenți! A fost frumos. Era prin 2000. Încă de atunci îmi „fulgerau” idei cu regia, dar jucam foarte mult la teatru și nu vedeam soluția între Iași și București. Pe urmă, câțiva ani mai târziu, am început colaborarea la UNAGE, cadru didactic asociat, și așa examenele au devenit spectacole. Apoi m-am gândit și am decis că ar fi bine pentru mine să fac Regia. Așa, după ureche, nu merge. Oricum ar fi școala, bună, rea, ceva tot voi învăța. În plus, începusem să am foarte mult timp liber. Nu mai jucam. Se schimbase directorul la Teatru și stăteam mai mult pe tușă. Brusc nu mai eram talentată?! Ultimul spectacol în care am avut un rol consistent a fost Arborele tropicelor în regia lui Alexander Hausvater. Dar și acel spectacol s-a jucat de câteva ori și s-a scos de pe afiș. E adevărat că în viața oricărui artist sunt perioade mai încărcate și altele mai aerisite, dar eu mă plictisesc să stau. Deci mi-am umplut timpul: am făcut un copil, am dat la regie, lucram cu studenții la facultate, aveam un program full. Toate mă țineau activă. Trăiam, existam… dar la teatru, ca actriță, eram din ce în ce mai puțin vizibilă. Începeam să dispar. Pe undeva pe aici s-a produs, cred, cotitura. Iar mai târziu, după ce am terminat regia, am devenit incomodă. Lucram ca regizor în alte teatre și asta a început să deranjeze. Să ne înțelegem: nu eram mai mult plecată. Ca regizor, am lucrat câte un spectacol pe an, la început. Lejer. Între timp lucram și la facultate, începusem și un doctorat și oricât de încărcat aș fi avut programul tot nu afecta stagiunea de la Național pentru că nu aveam decât ici colo câte o apariție. Practic, eu nu am mai fost distribuită.
Cumva, ai încercat să te salvezi profesional…
Da… În situația asta s-au trezit mai multe actrițe. Unele au așteptat, altele încă mai așteaptă… eu mi-am văzut de viața mea. Nu am stat pe capul directorului să îmi dea să joc, nu m-am rugat, nu am lingușit, mi-am căutat altceva de făcut. Și uite unde s-a ajuns! Cât nu am spus nimic, nu am cerut nimic și mi-am asumat condiția de actor invizibil, cuminte și în banca lui de rezervă, a fost minunat. În momentul în care am început să devin vizibilă ca regizor, s-au sesizat că de fapt eram angajată actriță. Deci de ce, frate, nu joacă? Ca la un spital de nebuni! Să ne înțelegem: eu nu am refuzat niciodată vreun rol, am fost la toate castingurile. Eu nici acum nu pricep de ce pe unii îi deranjează atât de tare un actor care a făcut și regia. Îl folosești la maximum. Există nenumărate cazuri în țara asta. Unii termină actorie și urmează coregrafie (ia, uite, Andreea Gavriliu! Apropos, și la ea a fost o situație asemănătoare, chiar mai dură), scenografie (Adrian Damian), Tudor Lucanu la un moment dat juca, regiza, făcea și scenografie. Care e problema? Unii încearcă și altceva, motivele sunt diferite. Uite în lumea asta câți actori sunt și regizori, producători, scenariști ș.a.m.d. Dacă făceam stomatologia și-mi deschideam un cabinet lângă teatru, aveam o relație excelentă cu conducerea TNI. Mă amuză toate astea acum, dar să știi că nu a fost deloc ușor! Iar capac la cotitură a fost acel accident de muncă, în urma căruia eu am rămas cu un picior operat, cu o mobilitate scăzută, cu repercusiuni pe toată viața… Și… și cu banii luați, cum se spune! În 2012 am terminat regia și în septembrie am avut accidentul, ce zici de asta? O fi fost vreun semn!? O cotitură!
Câteva amintiri frumoase pe care le ai din TNI?
Am avut norocul să cunosc oameni, artiști minunați! L-am întâlnit pe Alexander Hausvater chiar la câteva luni după ce am terminat actoria și asta a fost decisiv pentru mine. Am lucrat cu el 6 spectacole (la al 7-lea am făcut asistență de regie, eram șchioapă după accident, altfel jucam). Am rămas cu el într-o legătură cu totul și cu totul specială. Mi-e foarte drag acest nebun frumos care nu-și găsește liniștea niciunde. Alexander chiar e un capitol important în viața mea, a fost regizorul cu care am lucrat cel mai mult, este și un profesor minunat. I-am cunoscut pe Sandu Dabija, pe Mihai Măniuțiu, Ada Lupu Hausvater, Vlad Massaci, Alexa Visarion, Horea Popescu, Sorana Coroamă Stanca și mulți alții. Pentru că eram la TNI am fost la școala de vară de la Sinaia, unde am lucrat cu Cătălina Buzoianu. În două săptămâni a făcut Pescărușul. Un regizor magnetic, un om deosebit, nu am încetat o secundă să o iubesc și, profesional, să mă raportez la ea. De altfel, mi-a deschis o ușă spre București, numai că am ratat-o; încă mi se părea că făceam oul de aur aici, în Moldova. În sfârșit! Au fost întâlniri care nu existau, poate, dacă nu eram la TNI.
Am jucat alături de mari actori, am învățat, m-am educat, am și furat și spun din nou, sunt norocoasă că am călcat scândura de la Iași lângă Teodor Corban, Petru Ciubotaru, Sergiu Tudose, Dionisie Vitcu, Ada Gârțoman, Florin Mircea, Cornelia Gheorghiu, Mihaela Arsenescu Werner, Emil Coșeru, Doina Deleanu, plus toată trupa din generația mea. Sunt actori foarte buni la Iași Uite, acum am un altfel de sentiment! Mă gândesc că, poate, locul ăsta liber de la teatru va fi ocupat de un tânăr actor…și atunci zic și eu ca Astrov dacă peste o mie de ani omul va fi fericit cât de cât, asta o să fie puţin şi meritul meu. Sper să nu fie indiciu de paranoia! Și dacă totuși e, na… Cehov!
Câteva amintiri neplăcute pe care le ai din TNI?
Cu asta am și început interviul ăsta, acum îmi dau seama! Cu un divorț! Neplăcute…M-am accidentat, au mușamalizat acest accident, pe românește i-am scăpat de dosare penale și alte amenzi, iar ei m-au evaluat prost. Cum e asta?! Am stat în gips două luni, am mers cu cârje alte trei luni, am șchiopătat încă vreo 4 luni dar am făcut asistență de regie la două spectacole mari, la doi titani ai regiei: Hausvater și Măniuțiu. Asta ca să mă fac utilă, ca să și învăț, ca să nu stau pur și simplu și să iau acel salariu degeaba (apropo, eu am avut aceeași gradație din 2000 până în 2018, adică următoarea după debutant, ha!) Iar la fișele de evaluare anuale m-au depunctat, că nu am făcut nimic. Adică, după jumătate de an de la accident, direcțiunea teatrului a considerat că eu trebuia să joc în cârje și nu am vrut. Cam așa se traduce atitudinea lor, altfel, nu o descifrez. Zbor deasupra unui cuib de cuci! Atunci poate îți explici de ce și eu am semnat memoriul de acum trei ani! Se adunaseră mult prea multe absurdități. Și un amănunt important: eu lucram atunci la Arad. Am venit doar o săptămână și se punea de un scandal la Iași. Am fost luată ca din oală, de pe drumuri, dar m-am bucurat că, uite, se mișcă ceva, oamenii iau atitudine… pe naiba! Au luat alții atitudine, că așa e în tenis! Spun toate astea pentru că mult timp am auzit că eu am fost capul răutăților. Ei bine, nu! Le ajunsese altora cuțitul la os mai tare decât mie. M-am alăturat lor, asta e altceva!
Și, atâta timp cât vom avea directori de teatru înscăunați politic, ne vom lupta cu morile de vânt. Iar la Iași e un șef, să ne înțelegem! În sensul ăla comunist! Taci și gata! Nu ai idei, nu vrei nimic, nu pui probleme și întrebări, nu te uiți în curtea altui teatru, nu, nu, nu! Asculți, te supui și poate ești avansat, intrii în grații și devii și talentat foarte! De ce un președinte de stat are maximum două mandate și un director de teatru are mandat pe viață? Știi, vorba aia… Dă-i cuiva o funcție de conducere și o să descoperi ce fel de om este…E foarte adevărat! Uneori mă gândesc că ar fi bun un bufon în teatru, el ar putea să spună tot adevărul și să nu fie pedepsit! Măria Sa Lear poate ar pleca urechea… (va urma)
