Un interviu realizat de Adela Butnaru, parte a unei lucrări de licență pe teme de manipulare prin teatru, ni-l readuce în atenție pe profesorul și actorul ieșean Emil Coșeru.
Adela Butnaru: Ce ne puteți spune despre relația manipulatorie regizor-actor? V-ați simțit manipulat vreodată de un regizor?
Emil Coșeru: Nu. A manipula o mulțime, cum spune definiția DEX-ului, în sens negativ, înseamnă un lucru destul de păcătos și desul de rău pentru o colectivitate. Se poate manipula în politică, se poate manipula din neștiință o mare mulțime, o colectivitate care e ignorantă. Actorul nu e ignorant. Deci regizorul poate manipula, dar în sensul bun al cuvântului. Tu citești un text, gândește-te, ai o viziune asupra rolului sau asupra epocii sau asupra autorului, asupra întregii piese, iar el te poate manipula, în ghilimele. De fiecare dată când vorbim în artă despre manipulare, folosim ghilimelele sau cel puțin, eu folosesc, pentru că el te poate manipula, îți schimbă, oricum imaginea ta, a actorului, care, de foarte puține ori calchează cu cea a regizorului. Deci, el te poate manipula prin discuțiile pe care le are cu colectivul, cu piesa, cu distribuția, deci poate să manipuleze. Nu știu dacă tu te simți manipulat în clipa aceea, discuțiile astea sunt benefice de foarte multe ori și poate să iasă un lucru minunat. A manipula în sens rău, din punct de vedere politic, nu prea iese bine, pentru că s-au întâmplat și știi foarte bine și la ora actuală, ca să intrăm în politică, ne cam manipulează ăștia în politică, în sensul rău. Dar asta ține de ignoranța gloatei, pe când manipularea în sens pozitiv se poate întâmpla la modul frumos pentru reușita unui spectacol.
Când abordați un nou rol, care sunt etapele evoluției în relația cu personajul interpretat? Puteți spune că manipulați acel personaj?
Regizorul îți propune un rol, x, să spunem, realizezi prima lectură, primul pas și începe manipularea, a ta, a actorului cu personajul. Îți dau ultimul spectacol, Moartea unui artist sau Iov, de la Naționalul în care joc. Prima lectură: se stă cu textul original în față, textul se poate tăia, pentru că de foarte multe ori regizorului nu-i convine, mai ales dacă vine dintr-o traducere mai puțin reușită. El poate să taie, trebuie să descopere sensurile adevărate și sensurile cele corecte, care pot intra în gura unui actor, pentru că așa se spune, nu-ți intră textul în gură, trebuie neapărat să schimbăm ceva, nu-i o traducere bună aici. Nici din Shakespeare nu se traduce foarte bine, nici din Molière, nici din Paravidino. Dacă e să vorbim de Iov, Afrim a terminat filologia, știe franceza foarte bine, chiar dacă e italian autorul, a citit din sursă franceză, a știut foarte bine să traducă piesa și să găsească adecvat anumite sintagme sau sinonime. Urmează trecerea la scenă, când se decupează spectacolul, când acesta începe să se creioneze, până în premieră, unde deja toate personajele sunt închegate. Tu poți să manipulezi personajul, îl sucești într-un fel, prin modalități tehnice, vocale, prin interpretarea ta, prin personalitatea ta poți să manipulezi personajul respectiv. Poate să iasă un lucru interesant: depinde de trupă, depinde de regizor. Eu sunt fericit că m-au manipulat bine și Irina Popescu și Radu Afrim în spectacolele respective.
Credeți că se poate vorbi despre manipulare în cazul relației actor – public?
Se poate. Mai ales în perioada ceaușista, în perioada de dinainte de ’90, când se folosea șopârla în teatru. Erau texte cu priză la public, de exemplu, autori ca Baranga, cu Opinia publică. Îmi vine în minte Opinia publică pentru că e un text care a fost în mare vogă și s-a jucat cu săli pline. Multe lucruri nu se puteau spune pe față, pentru că nu era democrație. Cenzura intervenea și-atunci Baranga folosea aceste șopârle, care aveau o priză nemaipomenită la spectator. Și asta însemna o anumită manipulare: dacă era luat ad-literam un cuvânt, nu se întâmpla reacția pe care o avea publicul. Sala era în delir de foarte multe ori. Opinia publică este o piesă emblematică, am văzut-o și la București. Și aici, la Iași, sala era în delir, pentru că avea un impact cuvântul și șopârla parcă era strecurată. Lumea știa că spuneai ceva, dar bătea în altă parte, ca la biliard, în mantinelă și atunci trebuia să fii foarte atent. Lumea venea, era o defulare a publicului și se bucura de a fi manipulată în felul acesta, de către texte, de către montare, actori. Există această manipulare, dar într-o sală de spectacol vin și oameni mai puțin pregătiți. Poate să nu înțeleagă șopârla respectivă, la care mă refeream eu. Acum lucrurile nu mai sunt atât de voalate, lucrurile se spun pe față și chiar de multe ori, brutal. Dar dacă nu aveai o anumită pregătire, să spunem, un anumit grad de acumulare a cunoștințelor pe care le-ai căpătat în timp, puteau să treacă pe lângă tine aluziile. Dar lumea era destul de educată din punctul ăsta de vedere, hai să spunem și politic.
Teatrul este și o artă a manipulării?
Complicat de a afirma aceasta, adică dacă aș spune că e o artă a manipulării, depinde cum pică lumina. Mă gândesc la Shakespeare, atunci când a trăit la curtea Elisabetei. Atunci femeile nu aveau voie să joace teatru. Era poate o dublă bătaie în spectacolul respectiv, erau foarte multe lucruri, problema evreiască, de exemplu. Mă gândesc și la Molière, care a trăit în timpul lui Ludovic Soare; se puteau spune foarte multe lucruri despre curtea Ludovic, despre anumite instituții ale statului: justiția, sănătatea, medicina, biserica. E destul de alunecoasă întrebarea ta, categoric că poate să manipuleze și de foarte multe ori manipulează bine teatrul. Un scriitor cum e Shakespeare, magnific, cum e Molière, magnific, știe să folosească cuvântul foarte bine și atunci cei de la curtea Elisabetei sau Ludovic Soare sau cei de la alte curți, să spunem în ghilimele, înțelegeau despre ce este vorba. De exemplu, Mizantropul era ca un fel de răzbunare a autorului împotriva societății respective, ori, efectul pe care l-a avut Bolnavul închipuit sau alte piese pe care le-a jucat în fața lui Ludovic. Da, da, sunt de acord că teatrul este o artă a manipulării.
Unde se poziționează criticul de teatru în tot acest proces al manipulării teatrale?
Criticul de teatru se poziționează …în stal sau în pagina de ziar, în care voi o să publicați o cronică de teatru. Depinde ce înțelege criticul. Meseria voastră e atât de delicată, de foarte multe ori necruțătoare. Se pot distruge cariere, pentru că tu poți avea un anumit punct de vedere asupra unui spectacol și cu o cronică de a ta poți să manipulezi un public. Ție nu-ți place, celuilalt care stă lângă tine, poate să-i placă, altuia poate să-i placă anumite momente. Vezi, se merge din manipulare în manipulare: regizorul manipulează actorul, actorul manipulează publicul. Cred că manipularea începe de la voi spre noi sau de la voi spre public, pentru că de foarte multe ori, repet, voi puteți da tonul unei juste sau injuste interpretări. Nici unui actor nu-i pace să citească o cronică proastă sau, de foarte multe ori, o ignoră. Ignoră și merge mai departe, pentru că după ani de carieră nu-l mai interesează aceste păreri. Deseori se spune: dar de ce nu joacă cronicarul respectiv în piesă, să vadă ce fel de muncă am făcut? Nu trebuie ignorat nici un spectacol, îți place, nu-ți place, actorul a pierdut acolo luni de zile din sănătatea lui. E foarte important și dialogul cronicarului cu regizorul asupra muncii lui. De multe ori, desființați, ori dărâmați, ori demolați, ori, dacă spectacolul place și are succes, sunteți de acord în masă cu acesta. Poate că și voi între voi vă manipulați, nu te-ai gândit? Poți veni cu argumente pentru a-ți influența un coleg de breaslă și astfel începe un fel de manipulare. Dacă interviul îți va fi de folos în lucrarea de licență sau va fi publicat într-o revistă, mai târziu, poate o să-ți amintești de dialogul ăsta al nostru, în care am concluzionat că, în teatru, de fiecare dată manipularea e cu ghilimele și în sens pozitiv.
