Magda Ursache
Un coleg de redactie de la revista „Cronica”, inainte de cutremurul din ’77 si de cel al existentei mele de critic de poezie, imi spunea: „C-asa-i viata, Magda. Nu conteaza sa ai carti bune, ci sa le joci bine pe alea din mana”. Si din maneca, i-am replicat. Pe el nu l-a „restructurat” atunci activul PCR, ci alt activ, la batranete; pe mine – ard de nerabdare s-o repet – m-au restructurat de 3 ori in 2 ani, de la Universitate si de la Institutul „A. Philippide”: reduceri de activitate.
„Limba romana nu mai e iubibila”
„Noi, care scrim” (sic) e spusa unei conite tantose si gurese de la un post localnic de televiziune, care opina: „Nu aduci pe nimeni la citit cu forcepsul”, dar punea intrebari-forceps, dovedind un IQ in avarie: daca tatal Anei Blandiana, preotul, era … religios. Si-mi amintesc de-o alta conita, care-l intreba pe Luca Pitu daca papa e … catolic. Neiertator cu nevolnica intelectuala, Luca i-a raspuns: „Dar cine-i mai catolic decat papa?”.
Regresia culturala e-n toi si nu numai in Romania. Cultura generala e taiata de la pilonii ei, gasesc notat intr-o revista franceza. Si pentru ca e complexa, dificila, nu lesne de inteles, marea cultura e, dupa unii, complet inutila si inutilizabila. O profesoara de romana isi permite sa nu-i mai predea pe Eminescu, pe Slavici, pe Creanga… Scoateti-l, conita, si pe Negruzzi din programa personala. Cum am invatat romaneste ne trebuie?
La varsta de 13 ani, Costachel citea in elineste, nu cunostea nici alfabetul latin. Ei, si? Ce nevoie au copiii sa citeasca si sa scrie romaneste? „Frantuzeste-te!”, indeamna un manager ludic de la un Centru Cultural. Englezeste-te! Romaneste-te? A, nu, limba romana nu mai e iubibila (sic!).
L-am chestionat pe un studinte cu maniera deloc urbana, care nu se ridica, in tramvaiul de Baza 3, sa ofere locul de drept unei persoane foarte in varsta, daca stie sa citeasca, aratandu-i anuntul. „Stiu decat engleza”. Raspunsul meu? „Daca nu stii romaneste, sigur nu stii nici alta limba. Sau o vorbesti aiurea-n tramvai, ca ministresa Vasilescu.
De-canonizam, de-canonizam. Ne straduim sa de-canonizam prima generatie si a doua a canonului cultural romanesc, in chiar anul Maiorescu, 2017. Se scrie despre mentorul Junimii cu osardie ca l-ar fi ucis din nepasare pe Eminescu; ca n-ar fi fost decat un imoral, intretinand legaturi bolnavicioase cu sora lui, Emilia Humpel, dar si cu fiicele sale. Alt cuvant decat marsavie n-am.
Probabil inspirat de Ray Bradbury, C. T. Popescu e gata sa dea foc poeziei lui Nichita Stanescu, sa nu ramana din ea decat doua foi de buletin de populatie.Ca-n 451˚ Fahrenheit: „Luni ardem Miller, miercuri ardem Whitman, vineri – Faulkner”.
Clarul de …Eminescu si boala eminescianitei
Ne cultivam razbit complexele privind literatura romana. Si cum pare a nu fi vreme de re-citit, va aduc aminte ce i-a spus poetul national (nu ma feresc de sintagma asta mult blamata) lui Vasile Pogor, care considera (de altfel, mult mai bine intentionat decat revizionistii nostri) ca n-avem istorie, arhitectura, literatura, ca-n Apus: „Ceea ce numesti d-ta barbarie eu numesc asezarea si cumintenia unui popor ce se fereste de amestecul strainului.” Clar de Eminescu! In alte cuvinte, n-ar trebui sa ne lasam atrasi de mirajul unui paradis multicultural ca niste musculite betive. Numai ca „eminescianita” e boala de eradicat si se transmite prin praful bibliotecilor, asadar sa le golim de cititori indaratnici. Generatiei asteptate (opusa celei apuse, expirate) nu-i spune mare lucru Eminescu si zbaterile lui incorect politice („Tot romanul plansu-mi-s-a”), cu anafore peste anafore („Jelui-m-as si n-am cui / Jelui-m-as codrului…”) Romantismul e facil, noi ne zbatem futil, ca sa parafrazez titlul tabletelor-pamflet scrise de Dumitru Augustin Doman.
Numai ca descurajarea cititului loveste direct in etnie: ne dorim o tara de needucati, de agramati, pe care-i trage ata la ce nu se pricep, educatie si cultura, ca pe semi-analfabetul Ioska Chisinevschi, dogmaticul, declansand tenebrosul razboi cu literatura antebelica. Tinerii inculti sunt mai usor de manipulat. Reclama pentru postul MTV suna asa: „Nu mai citi. Alege MTV”.
Varii canale pun semnul egal intre a vorbi, a comunica si a trancani. Vadetele nu sunt fiintele culturalizatoare, ci regina sprancenelor ori regina posterioarelor in balans. Bucatarii sunt si ei in top, desi nu la emisiuni culturale le e locul, ci la cratita. Canalele gem de chefi peste chefi, multi tandaleri sadea care – sper ca n-am auzit bine! – ne invata sa folosim bein Marie (sic!).
Pe sticla prima (TVR1), poetul Mircea Dinescu e restaurator ca Gherea; locanta si-a numit-o Lacrimi si sfinti, unde se poate consuma Lacrima Christi si Tocanita Maiorescu, pesemne. L’important c’est la rose? Ba important e … leusteanul, important e usturoiul, important e ghimbirul. Cultura? Ba concursuri de taiat ceapa. Scriitorii, ce sa faca si sarmanii de ei, neavuti cum sunt? Doar Iohannis poate fi freelancer writer si se procopseste din scris, daca a caştigat 83000 de roni. E singurul scriitor care face profit. Raspica el chinuit vreo 300 de cuvinte, dar ce succes va fi romanul fluviu unde o sa-si povesteasca vacantele!O sa concureze cu Don Quijote (cel mai vandut roman). Iar cea mai vanduta autoare, la Gaudeamus 2016, a fost Clotilde Armand, clinchenind din cerceii lungi ca momelile pentru stiuca.
Mai e si alta cale spre vreo bucatica de geam TV, decat cratita? Da. Poti intra in categoria „poetelor de reproducere”, asa cum le spune LIS, si-ti schimbi generatia cu una viabila si valabila. O poeta la vreo 80 de ani vrea sa concureze cu Simona Trasca si alte sex-simboale daca-si taie poalele (poezia poarta fusta din ce in ce mai scurta; mai scurta si decat a poeziei scurte) si-si salta picioarele in foarfece, pariind pe scatologie ca miza a secolului XXI. Nu mai dau nici un exemplu de literatura scato premiata, ca autoarele sa nu-si (mai) inspire cititorii. Cat despre actanti, ca sa le zic asa, ei n-o mai intreaba pe Minodora lor, ca Mihai Ursachi, daca mai are la jartiera cei 20 de bani, ci „Mai porti aceeasi tanga, ata doar?”.
Observatie pe pielea mea: nimic nu-i enerveaza mai mult pe calatorii CFR decat lectura. Nu demult, o duduca sclipicioasa, de la geanta cu sclipici la ochelarii cu sclipici, de la pleoapele cu sclipici la pantalonii cu sclipici etc., m-a luat la rost ca ocup spatiul vital de pe masa cu cartea mea. Unde sa-si mai puna capul ostenit? Ai carte, n-ai parte de lingou ca doamna Birchall, cu negrele-i plete despletite, cu fruntea plina de Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, scrisa de … Rebreanu. Nici ca i-a pasat de hohotele de ras care i-au intampinat postarea.
„Socrate a scris”, zice o moderatoare care… l-a citit; o managera de editura mare il confunda pe Modiano cu Modigliani; o reportera cultivata ne prezinta o cladire de patrimoniu a lui Luigi. Cataviran, adica Luigi Casavillan. „Iluminatii publici” (pentru ca marile carti sunt „corpuri de iluminat”) nu prea mai incap in grilele televiziunilor, ba chiar, de luştri rai incoace, asistam la de-sacralizarea scrisului.
De la Nero la conita Rodica…
A contribuit din plin la asta legea prin care scapi de puscarie daca scrii o carte-doua, in scurt. Eu as fi propus ca puscariasilor sa li se scada din condamnare daca citesc, nu daca scriu. Oare criticii literari ar fi de acord ca anularea sau continuarea sentinţei sa fie date de cititori ?
(…) Veleitarilor nu le trece prin cap ca a scrie nu e indeletnicire democratica. Iar cu orgoliul lor nu te poti pune. Inainte de-a se sinucide, Nero a strigat: „Ce artist piere prin mine! Qualis artifex pereo!”. Peste vreme, conita Ion Rodica, asa cum semneaza pe Facebook in 28 august 2017 (grand merçi Carmeliei Leonte pentru semnalare!) ne lasa testamentar dorinta de a-i salva cartile toate: „Oameni buni, faceti un exercitiu! Ce ati face cu opera mea, daca s-ar intampla ceva cu mine? Cum ati reactiona? Eu imi doresc sa fie data toata societatii, manuscrise si carti care le am publicate”. Las la o parte acuzativul care, folosit de multi pe scurtatura, propunand s-o traducem pe doamna Rodica in 7 limbi si ruseste. Nu inainte de a-i arata ce scria Marele Alpha, Tudor Arghezi, in „Viata literara”, an 1933: „ … din 1000 de poezii ale unui poet, 999 sunt rele si trebuie eliminate, cu abstractia vanitatii literare. E o chestiune de decenta” (…).
