Dionisie Vitcu
Anii ’60 ai secolului trecut au fost pentru şcoala românească de teatru, pentru generaţia mea, perioada cea mai fertilă şi promiţătoare pentru viitor datorită calităţii profesorilor angajaţi în selectarea şi pregătirea unei noi pleiade de artişti, capabilă să se ridice la nivelul celei contemporane formată şi crescută de Nottara şi şcolită la Paris, Viena şi Berlin.
Oficiau la vremea aceea pe altarul zeiţei Thalia G. Storin, L.S. Bulandra, G. Vraca, G. Ciprian, Aura Buzescu, Sonia Cluceru, Tantzi Cutava… Erau în culmea gloriei marii actori comici din trupa lui Sică Alexandrescu în frunte cu Vasiliu-Birlic, Giugaru, Calboreanu, M. Anghelescu, A. Munteanu, Ramadan… şi, să-i vezi de aproape, să ştii că profesorii tăi, Beligan, Finţi, Dina Cocea, Şahighian, I. Olteanu… fac parte din aceeaşi familie de artişti celebri, să stai cu ei, să primeşti de la ei misterul actorului, ascultându-i numai ochi şi urechi, ca să ai ce povesti cândva, poate mâine, trecutul de azi. Era ceva înălţător şi numai un suflet atins de aripa poeziei poate simţi, spune şi duce mai departe misterul.
Pentru mine, care avusesem norocul (că-i vorba şi de noroc!) să mă aflu printre aleşii de soartă, era ceva de poveste, de vis frumos.
(…)
„Vine Penciulescu!”
Printre noi, studenţii anului III, era un tânăr şcolit şi rafinat, copilul unui actor de la Teatrul Armatei. Cătălin Dodu, era suplu şi frumuşel, dotat cu multe calităţi de-a ajunge june prim în teatrul românesc. N-a avut noroc, s-a prăpădit într-un grav şi stupid accident de maşină.
Cătălin ştia multe şi de toate. Într-o după amiază însorită de toamnă cum eram adunaţi în clasa noastră, la etajul IV, în superba clădire Liga Culturală, de la Podul Izvor, Cătălin, vesel şi entuziast ne-a adus vestea; Copii, suntem fericiţi, vine la noi Penciu! Unii, foarte puţini, cei din Bucureşti, ştiau cine-i Penciu, dar pentru noi, cei ce rămăsesem în tablou vivant, a reluat apăsat: Vine asistent la clasa noastră regizorul Radu Penciulescu!
Ne făcusem un obicei de a rezema pereţii în faţa liftului când soseau maeştrii la cursuri. Ne era drag să-l vedem pe Ion Şahighian, elegant, academic, cu pas uşor măsurat, trecând prin faţa noastră, bucurându-ne că uneori îşi oprea o clipă privirile pe chipurile noastre şi ne răspundea la salut. Eram fericiţi când dam mâna cu maestrul Costache Antoniu, rectorul Institutului, şi în treacăt, punea întrebarea, ce faci drăguţă, de ce nu te bărbereşti? Se oprea, căuta în portofel 25 de lei şi zicea: Mâine să vii bărberit! Ne uitam după Finţi, marele actor şi regizor, grăbit totdeauna să nu întârzie la oră. Ne era drag de doamna Dina Cocea, care trecea prin faţa noastră ca regina Angliei, şi ne răspundea la salut cu un zâmbet ciudat, lăsând în urma ei un parfum fin, franţuzesc. Ne miram de A. Pop Marţian cum trecea ca o umbră, înconjurat de cele mai frumoase fete ale Institutului. Defilarea maeştrilor prin faţa noastră era un spectacol de divertisment. Şi, cum şedeam noi aşa, pe uşa liftului a apărut un tânăr pe care noi nu-l mai văzusem. Avea în înfăţişare ceva deosebit, părea un tânăr din ţinuturile Caucazului. Era artist, dar nu dintre cei cunoscuţi de noi pe atunci.
Înalt, suplu, cu alura sportivului de atletism, cu faţa ovală, cu ten uşor măsliniu, tuns scurt cu freză brună, cu fruntea înaltă, cu sprâncene negre frumos arcuite, cu privire senină, melancolic, puţin îngândurat, dar repede înseninându-se, cu nasul drept, comisura buzelor armonios desenată pe chip zâmbitor, unori cu râs mocnit, elegant şi cu gust îmbrăcat totdeauna, totdeauna altfel. L-au recunoscut colegii mei pe Radu Penciulescu. A intrat în clasă împreună cu noi şi s-a aşezat în rând cu noi. Aşa a fost prima întâlnire cu marele regizor, profesorul nostru, marea personalitate a teatrului românesc din a doua jumătate a veacului trecut. Nu-mi aduc aminte, sau n-am fost eu atent, dar nu l-au primit şi nu l-au recomandat oficial, aşa cum trebuia s-o facă cineva.
„Luminos și jovial, delicat și sensibil…”
Tânărul nostru profesor era sociabil şi se purta firesc. Ne privea, ne asculta, fetele erau guralive şi mai îndrăzneţe, dar tânărul artist venit între noi nu se arăta pofticios la cadânele miezoase. Şi, cu umorul specific, duios, prudent, uneori cu un rictus amar în colţul gurii, jovial, ne aducea pe cărare la lungul drum al teatrului către artă. N-avea obiceiul să se bage peste şef, să ne dea explicaţii, sau să facă corecturi, deşi se vedea limpede că nu-i plăcea ce vede pe scenă. Respecta gustul, metoda, programul şi priceperea celui care conducea clasa. Şi, fiindcă nu se băga peste rând, în pauze ne adunam în jurul lui şi-l provocam. Prietenos şi cu tact, fără a stârni animozităţi, lipsit de morgă, ne trata pe toţi delicat cu atenţie şi înţelegere. L-am surprins că în timp ce vorbea, deşi eram în spatele grupului, mă privea atent şi parcă-mi vorbea numai mie. Mi se părea. Fuma pipă şi mai mult juca, decât făcea rotocoale de fum, fum care avea un miros foarte plăcut parfumat. Printre rânduri, era un fel de curs teoretic de arta actorului. Şi înţelegeam atunci că nu trebuie să maimuţărim pe cineva. Cu înţepături elegante înţelegeam de la el, din felul său, că nu agrea metoda folosită la clasă şi mi-am dat seama că pe Radu Penciulescu îl interesa arhitectura teatrală, nu modul cum se fabrică mortarul şi cărămizile, dovadă că în foarte scurt timp a devenit profesor la clasa de regie unde a lansat mari personalităţi în teatrul românesc, şi nu numai.
Uneori nu-mi plăcea nici mie cum se lucra în clasă. Cum n-aveam curajul şi nici arsenalul cu care să-mi justific mârâiala nemulţumirilor mele, Penciu liniştea cu un gest pe ceilalţi guralivi şi mi se adresa cu oarece interes… ce vrei să spui, Vitcu?… Lăsam privirea-n jos, sau mă dădeam în spatele unui coleg. M-am găsit de mai multe ori în situaţia asta şi mă bucuram în sinea mea că Radu Penciulescu mă cunoaşte.
Norocul a făcut să lucrez cu marele regizor în teatrul nostru la Casandra, piesa lui Paul Everac, Costache şi viaţa interioară. Piesă contemporană, pe linie, aşa cereau autorităţile. Făceam un rol de compoziţie, Boţogan, şi mă străduiam să fiu şi bătrân, şi înţelept şi cu umor. Mă străduiam cu puterile mele să caut adevărul de dincolo de cuvânt, firescul adevărului teatral, nu jucat. Să dau un sens tăcerilor, să inventez pe tema dată fără să ies din conceptul scenic, firesc şi simplu, să am nobleţe, luciditate, pasiune. Şi în toate la un loc, într-un snop pe ogorul creaţiei, să dovedesc talent. Asta cerea profesorul meu de la toţi care doreau să fie artişti. Prea mult ni se cerea fără dictatură de la domn’ profesor. Luminos şi jovial, delicat şi sensibil limpezea lucrurile sclipitor şi inteligent… dar, îţi venea să abandonezi teatrul şi să-ţi aduci aminte de zisa lui moş Costache Antoniu… drăguţă sunt şi alte meserii. Cum eram cruzi, după ce ieşeam din Casandra, uitam până a doua zi ce auzisem despre teatru şi despre slujtorii scenei de la ilustrul nostru profesor. Ne aminteam a doua zi când intram în repetiţie şi, când dam de Penciu, ne apucau frisoanele, asta nu de frică, nu. Mai exista în firea noastră sentimentul de jenă, de ruşine că ne lipseau multe din cele ce dorea profesorul de la noi. Până la urmă târâş-grăbiş am scos-o la capăt, reuşind de câteva ori, în truda urcuşului să-i provocăm surâsul jovial atât de scump nouă, când vedea sub reflector, cum apăream prinzând relief. Cum n-avea mână liberă, spectacolul Costache şi viaţa interioară n-a fost o reuşită artistică şi cronicarul revistei Teatrul ne-a ciupit pe noi, dar l-a agăţat şi pe Radu Penciulescu. A trecut peste eveniment jovial şi cu zâmbet, râzând chiar.
„Încerc să întârzii trecutul…”
Am auzit atunci şi-am încercat să învăţ ce-ar trebui să ştiu despre echipă, despre trupă, despre colectiv, despre concepţie şi afinităţi artistice, despre cultivarea personalităţii, despre omul liber.
Să ne amintim că erau anii ’60 ai secolului trecut şi toate astea le auzeam în pauze, când regizorul Radu Penciulescu îşi pregătea pipa şi citea pe frunţile noastre fără riduri, golul din noi, sau altfel spus ce-ar fi trebuit să ne preocupe la început de drum.
După spectacolul de la Casandra, examen de absolvire, urmărit şi analizat de specialişti, văzându-ne nemulţumiţi de note, meşterul Radu Penciulescu ne-a îmbălsămat orgoliul rănit… Nici un actor nu iese pe scenă cu carnetul de note… nota ţi-o dă publicul, în fiecare seară.
Profesorul nostru era atât de apropiat de noi încât începusem să visăm. Se înfiinţase Teatrul Mic, el devenise Directorul general al teatrelor şi ne puneam speranţa în… poate, poate…
După ce-am ajuns la Teatrul din Piatra Neamţ, lovindu-mă de inerentele greutăţi, măcinat de îndoieli, m-am plâns profesorului nostru. I-am scris, fără să aştept răspuns. Mi-am răcorit sufletul. I-am căutat spectacolele şi m-am entuziasmat de fiecare dată de echipa formată de el. Am învăţat din mers ce înseamnă să cauţi norocul într-un colectiv de elită, cum să te încadrezi într-o distribuţie şi ce se aşteaptă în adevărul de dincolo de cuvânt, în jocul tăcerii de pauză.
Când un coleg de-al meu l-a întrebat… când într-un spectacol e cea mai bună regie… zâmbindu-i şi privindu-şi pipa, i-a răspuns… când nu se vede!! Am înţeles că trebuie să medităm la acest răspuns cu bătaie lungă.
M-am ferit de teatratorii ultimilor decenii, în anii din urmă, puşi pe procustizarea creaţiei actorului, mâncaţi de viciul livresc să facă să se mire lumea cu zâmbet lipsit de duioşie în „teatrul maimuţelor de bâlci, de actori mahalagizând pe picioroange, baletizând în bâlciuri internaţionale, măscărindu-se pentru dinastia măscăricilor vioi ce dau din mâini, picioare şi din toate cele, navetizând între ospiciu şi bordel”, cum pe drept cuvânt remarca un mare scriitor contemporan.
Încerc să întârzii trecutul şi cum nimic şi niciodată nu-i prea târziu, îi mulţumesc acum profesorului nostru, Radu Penciulescu, de tot ce ne-a învăţat la început de drum.
