Din prima zi a anului viitor, România va prelua președinția semestrială a Uniunii Europene, având obligația de a asigura o coordonare competentă a activității Consiliului UE și, desigur, o bună relație între acesta și celelalte instituții comunitare. Pe fond, probabil că opinia publică românească va fi, interesată mai mult de modul în care guvernul de la București va reuși să promoveze pe agenda comunitară câteva dintre prioritățile românești, întrucât președinția semestrială oferă această ocazie. Despre asemenea subiecte vom mai discuta după ce guvernul va prezenta oficial „conceptul” președinției românești și, desigur, pe durata exercitării ei. Deocamdată, să remarcăm doar faptul că, în eventualitatea în care un termen-cheie va fi „coeziunea”, cuvânt polisemantic adecvat acestei perioade din existența Uniunii, avem șansa unui prim pas reușit.
Totuși, pentru cetățeanul obișnuit vor conta foarte mult și aspectele de formă. Obișnuiți cu poziția periferică a României în angrenajul UE, ne-am dori să câștigăm puncte la capitolul imagine. Desigur, cei mai pesimiști ar vrea doar să nu ne facem de râs – dar trebuie să tindem mai sus. Un rol important în această evaluare îl va avea modul în care organizăm, la Bruxelles și în țară, reuniunile Consiliului UE și pe cele ale Consiliului European – și aici avem responsabilități, deși instituția are un președinte propriu.
Se știe că reuniunile ministeriale ale Consiliului UE – e vorba de unsprezece formate, reunind miniștrii de resort din statele-membre – se desfășoară cu precădere la Bruxelles. Nu doar pentru că participanții sunt persoane ocupate și nu prea au timp de călătorii, ci și pentru că la Bruxelles dispun de o infrastructură ce nu poate fi transportată altundeva. Totuși, pot fi convocate reuniuni speciale sau informale în țara ce asigură președinția. Spre exemplu, nu ar trebui să fim surprinși dacă, în semestrul viitor, vom afla despre un Consiliu Educație, Tineret, Cultură și Sport programat la Iași, un Consiliu Mediu organizat la Cluj și așa mai departe. Evident, dacă liderii politici vor respecta dorința domnului Juncker, vor veni cu toții pentru un Consiliu European la Sibiu.
Totuși, în centrul atenției se va afla capitala, gazdă probabilă a multor reuniuni de acest tip. În esență, recentul summit al Inițiativei celor Trei Mări (I3M) a reprezentat o bună repetiție în acest sens, la zece ani de la precedenta întâlnire de anvergură, reuniunea la vârf a NATO. Din păcate, dincolo de succesul conferinței I3M la capitolul conținut, este îngrijorător episodul non-cooperării între instituțiile „de forță”, soldat cu ratarea primei întâlniri Dăncilă-Juncker. Nu este prea târziu să presăm în direcția unei reale depolitizări și a scoaterii instituțiilor de acest gen din războiul politic ce macină Bucureștiul. Așa cum stau lucrurile acum, riscăm să avem surprize mari și neplăcute la un Consiliu sau la orice alt eveniment de anvergură.
Nu este nici prea târziu nici să le reamintim șefilor și subșefilor din instituțiile de forță că nu sunt mici dumnezei în uniformă, chiar dacă au protecție politică. În loc să debiteze inepții despre tentative de lovitură de stat, respectivele personaje ar face bine să-și asume responsabilitățile pentru violențele din 10 august și să mediteze la moduri profesioniste de gestionare a unor situații mult mai delicate, mult mai expuse atenției presei internaționale. De preferință, din postura de pensionar – pentru ei, deloc ingrată.
În mod normal, nu factorii externi ar trebui să ne stimuleze să cerem stat de drept, administrație competentă și alte bunuri publice normale într-o societate civilizată. Dar, dacă ei pot contribui în vreun fel la ameliorarea situației interne, sunt bineveniți.
