Una dintre marile controverse ale creştinismului ţine de modul în care Biserica a canonizat anumite personalităţi, transformându-le în sfinţi, în pofida trecutului lor dubios. Aşa au ajuns sfinţi, printre alţii, foste prostituate şi foşti ucigaşi. Aceste fapte ar fi fost compensate, susţin reprezentanţii clerului, de îndreptarea lor ulterioară, de credinţa şi de devotamentul faţă de biserică.
Potrivit Bisericii Ortodoxe Române (BOR), pentru ca o persoană să fie trecută în rândul sfinţilor, reprezentanţii bisericii verifică împlinirea unor condiţii. Este vorba despre Ortodoxia neîndoielnică a credinţei şi proslăvirea ei de către Dumnezeu, cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă, puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase, puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte şi puterea de a apăra şi de a sluji cu un devotament eroic credinţa în Biserica Ortodoxă. O altă condiţie ar fi răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea acesteia şi confirmarea ei. Este şi cazul lui Ştefan cel Mare, voievodul care a domnit în Moldova între anii 1457 şi 1504 şi care a fost canonizat de BOR în 1992. Reprezentanţii BOR au susţinut că în cazul domnitorului au fost împlinite aceste condiţii. Nu este mai puţin adevărat că acelaşi domnitor a fost apreciat şi de Biserica Catolică, însuşi Papa Sixtus al IV-lea numindu-l „Athleta Christi” (Atletul lui Christos), la scurt timp după victoria obţinută în faţa turcilor la Vaslui.
Cât de sfânt a fost, în realitate, Ştefan cel Mare?
Există însă şi alte aspecte, care nu au fost încă pe deplin clarificate, cu privire la personalitatea domnitorului. Astfel, cronicarii vremii l-au descris pe Ştefan cel Mare ca pe un voievod iute la mânie, gata să apeleze la orice mijloace, unele mai puţin orotodoxe, pentru a-şi atinge scopurile. Un exemplu în acest sens este redat chiar în „Letopiseţul Ţării Moldovei” (ediţia apărută la editura Academiei Române, 2006 Bucureşti). Cronicarul Grigore Ureche a amintit campania militară dusă de Ştefan cel Mare pe teritoriul Poloniei, în 1499. Cronicarul susţine că armata moldoveană a ars şi a jefuit mai multe cetăţi şi târguri, amintind Trembowla, Buceaciul (Buczacz) şi Podhaeţul (Podhajce), iar la sfârşitul campaniei victorioase s-a întors cu mii de prizonieri.
Acelaşi cronicar l-a descris pe voievod ca pe un om care obişnuia să verse sânge nevinovat şi să ucidă fără a sta prea mult pe gânduri: „Fost-au Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabu a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoe însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze şi pentru aceia rar războiu de nu biruia şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.”
Şi „Cronica germană a lui Ştefan cel Mare” prezintă portretul unui domnitor sângeros, capabil de fapte mai puţin creştineşti. Aici, voievodul a fost descris ca un om extrem de crud, care nu a ezitat să ucidă oameni nevinovaţi, inclusiv mulţi copii. Campania împotriva Munteniei este zugrăvită în imagini de coşmar. „În luna Februarie în ziua de 27 porni Ştefan Vodă asupra Brăilei în Muntenia şi vărsă din plin şi mult sânge şi arse cu desăvârşire târgul şi n’a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei şi spintecă sânul mamelor şi smulse copiii din el. În luna lui Ianuarie, în acelaşi an, în ziua de 16, domnul puse să i se taie capul vornicului Isaia, cumnatul său”, se notează în „Cronica germană a lui Ştefan cel Mare”.
La rândul său, istoricul ieşean Alexandru D. Xenopol a făcut referire la aspecte mai puţin cunoscute din viaţa domnitorului moldovean. Xenopol a schiţat, pe scurt, portretul unui domnitor care ducea o viaţă libertină, mai puţin conformă cu învăţăturile bisericeşti. „Pe lîngă această viaţă atît de obositoare, se pare că şi momentele lui de odihnă le petrecea tot în desfătări sgomotoase, în prînzuri, unde vinul nu era cruţat, şi in care adese ori Stefan cel Mare se abătea la fapte regretabile, semn că dînsul atunci nu mai era deplin stăpîn pe vasta lui inteligenţă”, a scris Xenopol în „Istoria românilor”.
Constantin cel Mare, venerat pentru că ar fi pus capăt prigoanei împotriva creştinilor
Cazul domnitorului moldovean nu este unul singular. Unul dintre cei mai importanţi sfinţi din Calendarul Ortodox, împăratul Constantin cel Mare, a stăpânit Imperiul Roman între 306 şi 337. Departe de a fi un creştin devotat, Constantin a venerat vechii zei Marte şi Apollo, ale căror chipuri apar şi pe monedele bătute în această perioadă, la ordinele sale. În anul 312, Constantin a trecut la credinţa creştină, iar în 313, împreună cu celălalt împărat roman, Licinius, a dat celebrul edict de la Mediolanum (Milano). Deşi acest decret consfinţea anumite libertăţi pentru creştinii din imperiu, cei mai mulţi istorici sunt de părere că, în realitate, meritele i-ar aparţine împăratului Galerius, care a promulgat, cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranţă faţă de noua religie.
De la Maria Magdalena la Sfânta Pelaghia
În rândul sfinţilor se regăsesc şi femei care au practicat înainte prostituţia, dar care, spune Biserica, s-au întors mai apoi la credinţă şi au devenit adevărate modele pentru oameni. Un prim exemplu este Maria Magdalena, sfânta căreia Isus i s-ar fi arătat în prima zi a Învierii. Anterior, Maria Magdalena ar fi fost exorcizată chiar de Isus, care ar fi scos din ea „şapte demoni”, aşa cum apare în Noul Testament.
În jurul Mariei Magdalena au apărut numeroase controverse. S-a scris şi că ea ar fi fost în realitate soţia lui Isus sau că, de fapt, nu ar fi fost o prostituată. Cert este că Biserica Catolică a precizat, în 1969, că Maria Magdalena nu ar fi practicat prostituţia. În acelaşi timp, numeroşi cercetători au afirmat că Maria Magdalena ar fi fost chiar adevărata fondatoare a creştinismului, opinie susţinută de Tal Ilan şi de Bart Ehrman, ultimul fiind unul dintre cei mai cunoscuţi istorici specialişi în Noului Testament şi critic textolog al creştinismului timpuriu.
O altă femeie care ar fi parcurs drumul de la prostituţie la cele sfinte a fost sfânta Pelaghia. Povestea ei este menţionată şi în Calendarul Creştin Ortodox: „Această sfântă a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea Antiohiei şi umbla pe la jocuri şi prin teatre, şi facând desfrâu a strâns avere mare din acea rea agonisire. Apoi luând învatatura de la oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu căldură şi botezându-se, îşi lepădă toată averea, ca şi cum ar fi fost nişte gunoaie, şi îmbracându-se cu haine de păr, schimbându-se în chip bărbătesc şi tăinuindu-se, s-a dus în muntele Măslinilor. Aici s-a închis într-o chilie şi şi-a petrecut viaţa ce i-a mai rămas cu plăcere dumnezeiască şi a răposat cu pace.”
