S-a încheiat, în fine, episodul referendumului, societatea românească intrând în faza de acomodare cu concluziile sale. Va fi un proces îndelungat şi dificil, pentru că politizarea temelor moral-religioase lasă urme adânci. Va fi, totodată, un proces cu deznodământ incert, existând posibilitatea ca subiectul să fie reluat cândva şi, mai important, ca el să fie integrat într-unul sau mai multe mesaje de partid.
Indiferent de opţiunile noastre la vot, am putea conveni asupra unui enunţ oarecum neutru: cetăţenii nu s-au simţit deloc datori să urmeze sfaturile politicienilor. După cum ne amintim, cei mai mulţi dintre ei au ales să-şi exprime deschis – uneori, chiar zgomotos – opţiunea în favoarea viziunii tradiţionale asupra mariajului. Au făcut-o chiar dacă, în teorie, partidele lor nu recomandau oficial un anumit comportament din partea membrilor şi simpatizanţilor (ştim că această timiditate era mimată pentru rudele politice din Parlamentul European). Nu este rău că ne-au spus ce gândesc: într-o democraţie, interesul faţă de poziţiile şi voturile şefilor politici este legitim. Dar, dacă privim situaţia din perspectiva unui votant „Da”, excesul de zel al conducătorilor a fost contraproductiv.
Aşadar, de ce liderii de partid de la diverse paliere – exceptându-i, desigur, pe cei din USR – au optat pentru o afişare atât de ostentativă? Există, cred, o explicaţie ce include mai multe elemente combinate, câteva dintre ele (nu toate) fiind trecute în revistă mai jos.
Primul este acela că, dincolo de calculele strategice, am asistat la o expunere sinceră a sentimentelor şi trăirilor cârmuitorilor noştri. Fără a generaliza – evident că unii şi-au asumat oportunist poziţia considerată a fi sigură şi avantajoasă – poate că ei tind să fie mai conservatori decât „alegătorul median” în chestiunile morale. Până acum, nu au suferit politic şi electoral, pentru că lumea nu a fost prea atentă la teme de acest gen; de data aceasta, poate că stridenţa a fost dăunătoare.
O altă componentă ar putea fi aceea că electoratul răspunde, atunci când este chemat la o consultare ce nu are efecte directe şi imediate asupra vieţii de zi cu zi, şi în funcţie de legitimitatea generală a elitelor politice. Aşadar, bănuind că va fi greu să aducă suficient public la urne, liderii noştri au exagerat. Ieşirile lor au fost prea numeroase, politizarea prea evidentă, iar lipsa de sofisticare în discurs – spre a nu folosi un termen mai dur – a accentuat reacţia negativă a acelui public care, în principiu, ar fi susţinut propunerea de pe buletinul de vot.
Al treilea raţionament este oarecum asemănător, dar punctează nu legitimitatea de ansamblu a clasei politice româneşti, ci problemele de tip „aici şi acum”: păcatele corupţiei şi vânzarea de indulgenţe pe care o încearcă guvernul; nemulţumiri şi temeri economice şi aşa mai departe. Dornici să acumuleze capital politic pentru aceste bătălii – sau să abată atenţia opiniei publice de la ele, pentru o vreme – mai-marii politicii româneşti au exagerat cu apelurile la tradiţie şi au patronat fără probleme eforturile de a întoarce discuţia către un mic grup de oameni pe care lumea nu îi vede, dar al căror păcat, din perspectiva bisericii, este mai grav decât corupţia sau incompetenţa.
Există mulţi alţi factori care ar putea contribui la explicarea hiperactivismului politicienilor români, în această perioadă. Cei mai mulţi sunt prezenţi la nivel naţional, dar există şi teme specifice anumitor zone – spre exemplu, un mediu social mai secularizat sau un grad sporit de pluralism religios. Şi, desigur, au contat şi oboectivele concrete ale liderilor în cauză. Şi lista poate continua. Poate că tema nu este foarte spectaculoasă, dar este interesantă şi merită urmărită atent, în viitor. Dacă vom avea parte de „războaie culturale”, performanţele clasei politice româneşti vor fi puternic influenţate de lecţiile învăţate (sau nu) după referendumul din octombrie 2018.
