Din perspectiva de cercetător la Institutul de Inventică, profesorul Traian Stănciulescu a încercat să găsească o legătură între medicina populară și cea modernă: ”A sosit timpul să unificăm ceea ce știm astăzi cu ceea ce știm de ieri pentru mâine. Recuperarea experiențelor inițiatice ale neamului nostru presupune o practică pe care astăzi suntem datori s-o restituim tuturor, mai ales că ea a început să fie cât se poate de actuală. Nu numai descântecul, ci toată terapia care se numește complementară sau alternativă, terapia naturistă, terapia neamului nostru. În calitate de profesor și cercetător am reușit cuplarea lor, adică cuvântul și efectele lui asupra psiho-fiziologicului este recuperat încă din timpurile de altădată când Platon spunea că de la medicii lui Zalmoxis am învățat că trupul se vindecă mai întâi prin terapia sufletului cu cuvintele meșteșugite ale descântecului”.
Practici străvechi
De sute de ani, majoritatea practicilor terapeutice tradiţionale sunt asociate cu “babele cele mai bătrâne”, “doftoroaiele” şi “moaşele” satului, “vrăjitoarele” şi “vrăjitorii”, “vracii”, “făcătorii” şi “descântătorii”. Dacă pentru noi, cei de azi, aceste denumiri au o conotaţie peiorativă, pentru perioada arhaică ele aveau o greutate cu totul aparte, întrucât trimiteau la persoanele capabile să opereze în planurile subtile ale existenţei, în zonele “magice” ale fiinţării cosmice şi umane.
Medicina populară era un apanaj al femeilor datorită intuiţiei şi sensibilitatății aparte a acestora, dar și unei mai bune cunoaşteri a trăsăturilor profunde ale fiinţei umane. Iar faptul că descântecul este un remediu care cuplează un ansamblu de practici terapeutice – între care “puterea cuvântului” ocupă un loc aparte – rezultă şi din spectrul larg al bolilor care se vor vindecate. Astfel, bolile care “vin din cer” sau “de la stele”, “din vijelia pămîntului” sau “din fundul pământului” (având cauze de natură fizică: cosmică, atmosferică sau telurică) presupun descîntece cum ar fi de “arşiţă” (“soare sec”, “asorit”), de “buba vîntului”, sau de “săgetat”.
Deochiul
Un caz special îl reprezintă deochiul, generat de puterea malefică a privirii umane. Descântecul “de deochi”, utilizat şi astăzi, presupune, pe lângă incantarea unui text specific, şi un complex de practici simbolico-terapeutice, cum ar fi, de exemplu, stingerea a 9 cărbuni încinşi în apa neîncepută pusă într-o oală de lut. Însă deochiul presupune un anumit ritual: se umple o ulcică de lut cu apă neîncepută în care se sting nouă cărbuni aprinşi luaţi din foc. La stingerea fiecărui cărbune se numără în sens invers, de la 9 la 1. După ce s-a stins ultimul cărbune, se descântă: Aşa cum s-au stins cărbunii / Aşa să se stingă deochiul. / Eu sting mirăturile / Şi pociturile / Toate strigăturile / Şi toate căscările / Toate deocheturile / Toate slăbiciunile / Şi deşertăciunile / Sting ochii cei răi / Şi gurile rele / Să n-aibă ochii ce holba / Şi gura ce striga / Asupra mea / Potolesc, osîndesc / N-aibă grija mea! Cel deocheat bea trei guri din apa în care s-au stins cărbunii, i se trec peste faţă, cap, gât şi piept palmele umezite în aceeaşi apă. Restul de apă se aruncă pe un câine sau pe o apă curgătoare. Dacă în timpul stinsului, cărbunii cad în fundul apei cu repeziciune, este semn că neplăcerile vor trece curând. Dar, dacă rămân la suprafaţă, nu deochiul este cauza boalei şi este bine să se consulte un medic. Pentru mărirea forţei sugestionării se poate prinde cărbunele cu mîna şi arunca repede în apă.
Remediul este de natură homeopatică, cele “trei guri de apă” înghiţite, fumul (gazul) inhalat, masajul tâmplelor declanşând o serie de reacţii de apărare fiziologică împotriva stării de deochi. Scufundarea sau nu a cărbunilor în apă poate fi rezultatul unui proces de interferenţă încă neştiut între biocâmpul, modificat prin deochi, al subiectului uman, şi câmpul fizic specific cărbunilor încinşi sau/şi al apei, proces nemijlocit reflectat în relaţia fizico-chimică dintre cele două elemente. Efectele psiho-sugestive ale comenzii de “stingere a tuturor relelor” vor sprijini esenţial procesul de vindecare.
”Descântecul trebuie considerat ca fiind nu doar o expresie a simbolismului literar-folcloric, cum îndeobşte s-a făcut, ci şi ca o practică terapeutică complexă, ce combină sonoterapia, psihoterapia, psihanaliza, dar și consecinţele practicilor farmaceutice. Altfel spus, forţa magică a cuvîntului-descântec provine din corelarea sa intimă cu lucrul desemnat, corelaţie ce implică inteligenţa şi capacitatea de abstractizare a umanului”, mai spune prof. Stănciulescu.
Credință și acreditare
Însă, actualizarea unora dintre practicile specifice satului românesc care şi-au dovedit viabilitatea timp de secole este greu de realizat, dacă nu imposibil. Și asta deoarece, pe de o parte, tradiţia aplicării lor s-a pierdut aproape în întregime în satele româneşti, oamenii percep aceste lucru drept misticism, obscurantism, şarlatanie. Pe de altă parte, mentalitatea omului modern este în bună măsură închisă la acest gen de practici. Cu alte cuvinte, acolo unde nu există o anume credinţă, aplicarea unor proceduri care impun această credinţă nu are izbândă. ”Iată două raţiuni complementare care fac aproape imposibilă practicarea descântecului, de pildă, în forma sa tradiţională. În schimb, nimic nu împiedică recuperarea parţială a unora dintre sugestiile sale implicite, respectiv recuperarea aproape integrală a acelor reţete de tip farmacoterapeutic. Recuperarea şi reactualizarea unora dintre practicile terapeutice tradiţionale şi, în special, a principiilor care le însoţesc, presupune acreditarea unora dintre aceste practici și existenţa unor cercetări ştiinţifice adecvate, teoretice”, a mai spus prof.dr. Traian Stănciulescu.
În momentul de faţă, în urma demersului realizat de asociaţia profesională a specialiştilor din domeniul terapiilor complementare – ANATECOR (Arad), care a obținut și consimţământul Ministerului Sănătăţii, în nomenclatorul de profesii al Ministerului Muncii s-a inclus şi aceea de „terapeut în terapii complementare”.
