Maria Ilaș locuiește singură în căsuța ei mică, dar primitoare.
S-a născut în anul 1914, fiind primul copil al unei familii simple care locuia în satul Gura Bohotin din comuna Gorban, județul Iași.
Nu a avut o copilărie ușoară, si, deși au trecut aproape 100 de ani de atunci, încă își aduce aminte destule. ”Am trăit numai din greutăți. Noi nu am avut copilărie cum au copiii acuma… Luam traista cu cărțile și mă duceam la școală, iar de acolo direct cu vaca la camp. Și mai trebuia să aduc acasă și niște dudău (n.r.. – buruieni) pentru păsări”, povestește bătrâna.
Cum s-ar zice, a trăit Unirea cea mare, căci în anul 1918 avea 4 ani. Dar sunt prea puțini ca să-și mai amintească atmosfera de atunci.
Își aduce aminte însă de Al Doilea Război Mondial. ”În 1939, nemții au ocupat Cehoslovacia, Polonia, și pe cei pe care socoteau ei că sunt ruși, îi aduceau aici la muncă, la făcut tranșee”. Unul dintre soldați s-a minunat de borșul pregătit de ea: ”Se uitau că făceam mâncare și din toți unul singur a zis borș?”
Martoră a unui război greu
Era femeie măritată atunci, și îi era rușine să vorbească cu soldații. S-a măritat repede, avea doar 18 ani, dar a luat viața în piept. Împreună cu bărbatul ei a ridicat casă și a făcut și trei copii, o fată și doi băieți. Dar, la scurt timp, soțul ei a fost luat în armată și pus să lupte împotriva inamicului. ”A fost foamete, a fost război, dar le-am trecut pe toate. De patru ori am fost în Oltenia și am adus mâncare. Că noi am suferit mult… Veneau sărbătorile și nu aveam o mână de făină, de făcut un terci”.
După razboi, bărbatul ei a fost ținut șase ani prizonier în Rusia, la Odessa.
Despre retragerea trupelor românești a auzit la radio, singurul mijloc de comunicare în acea perioadă. Bătrâna nu poate uita nici acum în ce hal au venit acasă soldații după război – plini de păduchi, bolnavi, cu răni adânci și infectate pe corp. ”Au venit de la Nistru pe jos, cu greutate în spinare, li se rupseseră toți bocancii, erau lihniți de foame, de sete”.
A dus și foamete, apoi a lucrat la Colhoz, cum se spunea atunci. A muncit 20 de ani și are acum o pensioară bună, zice ea.
De aproape 50 de ani, a rămas singură pe lume, din toată familia. Ca dorul de cei dragi să se mai astâmpere, în fiecare zi se uită la pozele vechi, alb-negru, cu soțul, cu fiica sa. ”Iaca aici am tot familionul meu. Aici e soțul meu, asta e fata mea”. Mai are o nepoată care vine pe la ea și o ajută, îi aduce mâncare și îi face ordine prin casă.
În rest, toate treburile le face singură, spre uimirea vecinilor, care, deseori, când o văd muncind, se oferă să o ajute. ”Dăunăzi, când dădeam cu matura aici, pe scări, au trecut niște bărbați tineri, iar unul a zis: dă mătura, să dau eu aici. Nu trebuie, maică, i-am spus”.
Sărmana țară…
Bunica Maria se gospodărește singură, deci. Se mișcă cu destulă ușurință, nebănuită pentru o femeie care a depășit secolul de vreo patru ani. E la curent cu tot ce se întâmplă în țară și tare se mai necăjește când vede la televizor luptele pentru putere. ”Au promis și nu au făcut. Păi de ce promiți, dacă nu poti să faci? Fă întâi și arată ce ai făcut. Și dă-mi și mie, să câștig un ban de pe urmă. Dar ei ce fac? Nimic. Au luat bani de la Uniunea Europeană, ce-au făcut cu ei? Nimic pentru țară, doar pentru ei, că s-au dus și s-au plimbat, atât”.
La 104 ani, Maria Ilaș este cea mai vârstnică persoană din tot județul Iași. Remarc faptul că citește fără ochelari. Și crede cu tărie că rugăciunile au ajutat-o toată viața. ”Cred că ele m-au ajutat, prin câte am trecut. Prin câte am trecut, foamete, războaie…”.
Tinerilor din ziua de azi Maria Ilaș le spune doar atât: să învețe carte și să știe să facă orice meserie, ca să nu depindă de nimeni. Și să facă o țară frumoasă, în care să ai drag să trăiești, nu cum e cea de acum, pe care tanti Marița o compară cu un stârv pe care se aruncă vulturii și hienele ca să o sfâșie: ”Sărmană țară… Știi cum e acum? Ca în ținuturile alea sălbatice unde cade câte un cadavru de animal, și apoi vin tot felul de sălbăticiuni și mănâncă din el. Așa a rămas țara noastră acum”.
Statul român a uitat de ea și pensia abia dacă îi ajunge pentru mâncare. Când aude imnul țării la radio, își aduce aminte de ostașii căzuți pe front, iar ochii i se umplu de lacrimi. Lacrimi pentru vremuri apuse, dar niciodată uitate.