S-au împlinit, săptămâna trecută, patru ani de la ultimele alegeri prezidențiale. Evident că, intrând în anul electoral, bilanțurile sunt foarte tentante. Vor apărea numeroase asemenea texte atât în presă, cât și sub forma unor materiale cu caracter științific sau de altă factură. Ideal ar fi, din perspectiva viitoarei competiții prezidențiale, ca alegătorii să aibă la dispoziție cât mai multe asemenea contribuții – și cât mai bune. În cele ce urmează, însă, nu va fi vorba în mod direct nici de președintele Klaus Iohannis, nici de alți competitori politici: personajul principal va fi semiprezidențialismul românesc.
Fără a recapitula aici traseul aventuros al proiectului de Constituție adoptat în 1991 și fără a relua controversele din epocă, am putea accepta că ideea că principalilor actori politici și instituționali le-au fost impuse exigențe dificile, solicitante din punct de vedere al cooperării și echilibrului. Președintele, guvernul, parlamentul, curtea constituțională au fost proiectate, ca instituții, într-un elan de optimism ce pare, acum, absolut nejustificat. Semne de blocaj sau de proastă funcționare apăruseră încă din primii ani, dar la sfârșitul primului deceniu de tranziție ele devin urgente. Sistemul părea predispus la eșec în momentul în care la putere nu se afla un partid dominant, în frunte cu un lider dominant. Diversitatea și fragmentarea erau prost gestionate.
Vine apoi momentul revizuirii din 2003, exact în momentul în care lucrurile păreau a-și fi regăsit un echilibru asemănător celui de la începuturi, cu PSD domnind asupra sistemului de partide, dar temându-se a mai încredința altcuiva resursele de influență de care se bucura Ion Iliescu. Și, cu concursul tuturor actorilor implicați, se alege varianta divizării și mai accentuate a puterii executive, guvernul și șeful său întărindu-și pozițiile în raport cu președintele. Dacă ar fi fost doar atât, mecanismul putea rămâne în stare de funcționare. Dar separarea alegerilor a început să producă – iar mai apoi a făcut-o pe bandă rulantă – situații de coabitare.
Cele două mandate successive ale lui Traian Băsescu aveau să solicite într-un mod dramatic echilibrul instituțional absolut necesar în semiprezidențialism. Sistemul a ajuns să funcționeze „la margini” în 2007, cu basculări dramatice în 2009, apoi în 2012. În ansamblu, în ciuda perioadei de convergență între ramurile executivului (în perioada guvernării PDL), acest deceniu consfințește dominația majorității parlamentare și guvernamentale asupra Președintelui.
Nu se parcurge, însă, decât o jumătate din drum, probabil pentru că PSD speră în cucerirea președinției în 2014, ceea ce i-ar permite să redimensioneze din nou relația menționată mai sus. Nu se întâmplă așa, pentru că Victor Ponta pierde (sau Klaus Iohannis câștigă) alegerile prezidențiale. Este momentul în care PSD, mereu cel mai influent partid din legislativ, decide să abandoneze orice tentație de construire a unui nou echilibru și să smulgă instituției prezidențiale toate competențele ce fac din ea un „jucător de veto”, o autoritate ce putea bloca politicile majorității parlamentare și guvernamentale. Pe măsură ce șansele unei victorii la viitorul scrutin prezidențial scad, această tendință a social-democraților se intensifică.
Mandatul lui Klaus Iohannis este, așadar, unul pe durata căruia se vede silit să asiste la declinul instituției pe care o conduce. Se întâmplă așa pentru că domnul Iohannis a ratat – desigur, nu este singurul responsabil – examenul esențial pentru un președinte, așa cum se profilează el în sistemul românesc: acela de a produce rapid, chiar la primele alegeri legislative, o majoritate în favoarea propriului partid. Dacă nu reușește să o facă, rămâne izolat și vulnerabil într-un mediu politico-instituțional ostil. În cazul domnului Iohannis, acest eșec l-a pus în situația de a patrona destabilizarea și mai accentuată a ordinii și echilibrului între instituții. Este o moștenire apăsătoare.
