Ștefan Dimofte, fost soldat, astăzi general-maior în rezervă, s-a născut după 4 ani de la Marea Unire din 1918, în anul 1922, în localitatea Gloduri, azi Izvorul Berheciului din județul Bacău. 1939 a fost anul de cotitură pentru tânărul Ștefan, care, la 17 ani, începea cursurile Liceului Militar de la București. Era chiar pe 1 decembrie, de ziua Marii Uniri. România avea să intre în război în 1941: ”Am dat examenul de absolvire a școlii, de Bacalaureat, în 1943, după care ne-au trimis la regimente. Pentru că ținea la mine, comandantul școlii, un colonel Saftu Corneliu, mi-a spus: Măi, te trimit la regimentul unde am făcut și eu stagiul, la Slatina. Eu eram băcăuan, puteam să mă duc la Bacău, sau la Brăila. Dar am mers la Slatina, Olt. Orașul Slatina era atunci cum e acum Târgu Frumos – un orășel mic, de provincie, cam amărât”, își aduce aminte Ștefan Dimofte.
În 1943, tinerii militari trebuiau să meargă în Rusia, dar, cum trupele românești veniseră decimate de Cotu Donului, au rămas la Slatina și s-au pregătit pentru a merge la război. Iar în primăvara anului 1944, pe la Paști, când era zăpadă mare, au ajuns pe front la Iași. A luptat până în luna august 1944, când s-a spart frontul. ”Atunci, când eram la Iași, am avut un colonel Ceaușescu, cred că era văr cu Nicolae Ceaușescu. A fost cea mai grea perioadă a vieții mele. Oamenii erau speriați, că, să știți, Iașul era bombardat, pe 7 iunie fusese bombardat de aviația americană. Era mare haos în Iași. Aviația americană a distrus tot cartierul Păcurari. Au bombardat și au distrus”, povestește Dimofte.
A scăpat cu viață
Tânărul locotenent a scăpat din război fără să aibă vreo rană. E drept, norocul său a fost că era la arma Artilerie, și nu la Infanterie. ”N-am fost rănit, eu am fost la Artilerie, dacă eram infanterist, probabil că eram și mort. Era foarte greu la Infanterie. Dar am trecut de la Iași, când s-a spart frontul, în 1944, cea mai grea perioadă a mea a fost că am plecat pe jos de aici până la Slatina. Războiul te fortifică de nevoie. Vă dați seama, ca să stai un an și jumătate fără casă, fără masă, fără mâncare caldă, e greu. Dar toate astea m-au călit. De asta am ajuns la 96 de ani și jumătate ”, mărturisește generalul Dimofte, care spune că norocul lui a fost o cruciuliță pe care a păstrat-o până nu demult. ”Am scăpat și de prizonierat, și de moarte, și de răni, pentru că am avut o cruciuliță de prin 1940, când eram elev. Cruciulița n-o mai am, dar am purtat-o și la gât, apoi într-un portofel, și am avut-o până în 2012”. Atunci a decis s-o dea unei nepoate, care este în America acum. ”I-am spus: Alina, eu am purtat-o 60 de ani, acum s-o porți tu ca să te ferească de rele”.
În 1945, după ce s-a terminat războiul, s-a întors acasă la Bacău. Nu-și văzuse părinții și frații de un an și jumătate. Doi dintre frați au fost prizoneri: ”Au fost prizonieri într-un război care n-a adus minic bun pentru România. N-a avut efect pentru că nu ne-au dat Basarabia, doar pentru asta am luptat în război, ca să luăm înapoi Basarabia și Bucovina de Nord cu Ținutul Herța, dar nu ne-au dat nimic”.
Asta a fost. A mers apoi la Școala de Ofițeri, timp de doi ani, din 1948 până în 1950. Tot în `48 a cunoscut-o pe Natalia, cea care avea sa-i devină soție trei ani mai târziu, în 1951. Au venit împreună la Roman, unde au stat până în anul 1967. ”Am venit eu singur la Iași în 1967, iar un an mai târziu, în 1968, am primit apartament în Iași. În viața civilă am lucrat ca inspector de stat pentru protecția muncii pe județul Iasi”. Și aici a rămas. Băieți nu a avut, ci numai fete, patru la număr. Două dintre ele sunt în America.
Avansat în grad și decorat
Pe parcursul anilor a fost avansat în grad, așa că acum, la vârsta de 96 de ani și jumătate, are gradul de general-maior. S-a pensionat în 1985. Haina de militar îi este plină de decorații. ”Ultima decorație mi-a fost dată pe 25 octombrie 2018 de Ziua Armatei, de către șeful Statului Major General. Celelalte decorații le am de la război, vreo șase care arată mai negre sunt de pe timpul războiului, din perioada 1941-1944”.
Ștefan Dimofte este cu numai 4 ani mai tânăr decât Centenarul. Dar a adunat multe în lunga și bogata sa viață. Nu dă sfaturi altora ca să trăiască mult și bine, însă ne spune cum a procedat el. Mai cu seamă în 1985, când a fost diagnosticat cu cancer la colon. E drept, un cancer în stadiu incipient. A avut norocul să fie operat de profesorul doctor Ion Juvara, unul dintre marii chirurgi ai României: ”M-a ajutat și natura, am mâncat foarte mult grâu încolțit, foarte multe portocale, n-am mâncat zahăr, ci numai miere de albine, și n-am mâncat multă carne. Am avut o carte de-a doctorului Gunther, care dădea aceste indicații. Am urmat sfaturile de la el. Nu am făcut chimioterapie deloc. Dar, e adevărat că datorită doctorului Juvara am scăpat de cancer și m-am vindecat”.
Mesaj pentru camarazi
În liniștea apartamentului său din Podu Roș, bătrânul ofițer și soția sa trăiesc cu amintirea vremurilor apuse. Răsfoiesc din când în când albumele cu fotografii vechi și rememorează împrejurările în care au zâmbit aparatului de forografiat. Sunt poze cu Ștefan Dimofte elev, soldat, ofițer, mire, bunic, general. Alte poze o înfățișează pe Natalia Dimofte, elevă, învățătoare, bunică, femeie fericită alături de tânărul ofițer. Momente unice, neprețuite, care vor rămâne pe mai departe nepoților, strănepoților care acum vin rareori în vizită la Iași.
Se apropie ziua Națională, ziua Centenarului. General-maiorul Ștefan Dimofte are și un mesaj pentru foștii săi camarazi. ”Doresc colegilor, camarazilor mei de arme, și tuturor ieșenilor multă sănătate, fericire, și aș dori să fie mai multă unitate și înțelegere, să fie liniște, să poată să ducă pe mai departe tradițiile, să realizeze lucruri frumoase, să nu mai fie divergențe între unii și alții, să fie poporul unit. De asemenea, doresc Armatei din Garnizoana Iași, să aibă parte de sănătate, fericire, și să facă faimă așa cum au făcut și străbunii noștri militari”.
