Din perspectiva politicii noastre interne, anul 2018 a fost dominat de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri. Așa cum era de așteptat, autoritățile statului și societatea civilă s-au întrecut în organizarea de acțiuni omagiale și comemorative, iar multe dintre acestea și-au atins scopul: românii au fost invitați și încurajați să mediteze asupra istoriei și identității naționale, asupra valorilor ce stau la baza statului nostru modern. Ca întotdeauna, au apărut observații și critici la adresa multora dintre manifestări, iar eterna problemă a folosirii judicioase a fondurilor publice nu avea cum să nu influențeze dezbaterea.
Pe de altă parte, marcarea acestui moment istoric nu a adus mai multă responsabilitate și mai multă eleganță în viața publică, iar speranțele privind un eventual armistițiu politic s-au dovedit nejustificate. Corupția, independența justiției, revocările și nominalizările la vârful Parchetelor, tentativele liderilor politici de a se sustrage justiției, încercarea puterii de a reprima protestele sociale se numără printre elementele care au configurat principalul front de luptă, în ultimele douăsprezece luni. La fel ca în 2017 și, foarte probabil, la fel ca în 2019.
Totuși, principalul eveniment politic din 2018 a fost referendumul pe tema definirii căsătoriei, prin care s-a încercat o blocare suplimentară, constituțională, a posibilității de legalizare a căsătoriilor între persoane de același sex. Dezbaterea rațională a fost surclasată de discursul urii, ale cărui consecințe sociale sunt mai grave și mai durabile decât am putea bănui acum. Puterea și o mare parte din opoziție au fraternizat, mulți dintre politicienii respectivi făcându-se de râs în încercarea de a-și construi imaginea de buni creștini. Din fericire, prin boicotul și mai ales prin indiferența majorității românilor, li s-a semnalat că nu sunt acceptați în rolul de călăuze morale. După cum, la fel de important, nici fețele bisericești nu pot deveni călăuze politice pentru enoriași.
Economia și politicile economice nu pot lipsi din acest concis inventar al anului 2018. Profitând de creșterea economică, puterea de la București a reușit să dirijeze suficiente resurse înspre baza sa electorală, dar cifrele riscă să se înrăutățească la anul. Așadar, coaliția guvernamentală a fost nevoită să lanseze în spațiul public o multitudine de mesaje – unele dintre ele având un vădit caracter manipulator – prin care să justifice neîndeplinirea promisiunilor față de societate, să găsească vinovați și să creeze un orizont de așteptare mai puțin ambițios. Ofensiva împotriva băncilor și a multinaționalelor face parte din această campanie, care s-ar putea extinde anul viitor, în perspectiva prezidențialelor. Lecția lui 2018 este, însă, aceea că guvernul trebuie să răspundă pentru modul în care distribuie resursele în societate.
Criticile tot mai dure formulate de partenerii din Uniunea Europeană au configurat o temă importantă de politică internă, în 2018, mai ales că România se pregătea să-și asume președinția semestrială a Uniunii. În esență, apropierea acestui eveniment a creat anumite dificultăți partidelor de la putere, dornice să-și construiască un discurs suveranist și eurosceptic, în perspectiva alegerilor de anul viitor. Responsabilii noștri politici au încercat uneori să-i provoace pe interlocutorii de la Bruxelles, după modelul brevetat de guvernanții maghiari și polonezi; totuși, nu au avut curajul să escaladeze conflictul – ceea ce nu înseamnă că aceasta nu s-ar putea întâmpla la anul, după încheierea semestrului președinției române a Consiliului.
A fost, așadar, un an tensionat și deloc generos. Din perspectiva politicii noastre democratice, nu avem de ce să-l regretăm. Și probabil că nu-l regretă nici zecile de mii de români care, în aceste ultime douăsprezece luni, au hotărât că viitorul lor este în altă parte.
