Ca nu poti fi fericit oricum si oriunde deja e o banalitate. Dar cat din fericirea fiecaruia dintre noi depinde de „fericirea poporului” si cat de efortul propriu de a izola de zgomotul de fond lucrurile esentiale? Un lucru e cert: nu e usor sa fii impacat si linistit intr-o tara in care banii se promit, in vreme ce scoli, spitale si autostrazi dispar chiar si de pe hartie.
Intr-o ancheta propusa de Editura Humanitas, mai multi scriitori – si ii ragasim in lista pe Andrei Plesu, Vlad Zografi, Radu Paraschivescu si Andrei Cornea – isi deconspira reteta de fericire intr-o tara tumultuoasa, care iti propune multe piste false si la fel de multe neinspraviri. Secretul acestor retete, insa, e ca nu prea se pot copia si, ca orice reteta reusita, depind de tot felul de factori de context, de la dulceata merelor folosite in umplutura pana la caldura cuptorului din fiecare bucatarie, dar mai ales de povestile care se spun, cat sta placinta la cuptor.
La prima vedere, ar putea sa para ca toate aceste povesti puse laolalta te amagesc, pentru ca la finalul lor nu ai o lista clara de ingrediente sau macar un model repetabil de fericire. Si totusi, intrevezi cum de Andrei Plesu a ramas in tara, de ce Monica Pillat s-a intors din America in Romania si cum se face ca o americanca s-a mutat la poalele Carpatilor, pentru ca tocmai Romania i-a dat masura propriei fericiri.
Exista, totusi, doua povesti individuale, cea a lui Gabriel Liiceanu si cea a Monicai Pillat, care se intalnesc intr-o reteta comuna: Nicolae Steinhardt si lumina cu care el a traversat iadul cel mai crunt al temnitei comuniste. De altfel, Steinhardt insusi isi numeste jurnalul al fericirii, pentru ca, asa cum ii spusese tatal lui la plecarea catre temnita, cedarea in fata raului comunist i-ar fi nefericit noptile.
Iata cateva dintre aceste retete-povesti:
Ecuatia paradoxala a fericirii – cazul Noica
Gabriel Liiceanu incepe aceasta scormonire in retetarul fericirii amintindu-si de o replica a unui profesor francez, imediat dupa caderea comunismului, care, in prima instanta l-a descumpanit si suparat: „Dumneavoastra, intelectualii din Est, acum, ca sunteti liberi, o sa aveti probleme de adaptare. Adevarul este ca va pria inchisoarea”.
O barbarie, nu-i asa? Sau poate doar un adevar mult prea brutal pentru a fi aruncat asa in fata, dar care, in esenta, fusese pus in practica de Constantin Noica – „Tehnica sustragerii dintr-un univers ostil printr-o manevra de o simplitate cu atat mai stupefianta cu cat era mai la indemana oricui”.
In esenta: cultura, contrapunerea unei patrii mici patriei mari de afara.
Intrebarea insa ramane: daca aceasta ecuatie paradoxala a fericirii a functionat in vremea dictaturii comuniste, cand granitele tarii erau inchise, mai este ea functionala si azi? In fond, acum e la fel de indemana plecarea din tara.
Cum e cu bucuriile simple
Istoria vitrega, austeritatea, raul de afara nu sunt, asa cum ne e lesne sa zicem, stiind ca e doar un cliseu confortabil, conditii pentru ca noi sa putem gusta mai autentic, din plin bucuriile marunte. Nici pomeneala, spune Andrei Plesu, in textul pe care il intituleaza „Cum era sa fii fericit in Romania”: Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu bucuriile simple.
„Una e sa te bucuri de o bucata de paine calda si de un pahar cu vin intorcand spatele restaurantului sofisticat de peste drum, si alta e sa te bucuri pur si simplu ca ai paine si vin”, scrie Plesu.
Or, comunismul cu saracia lui tocmai asta ne luase: bucuria simpla, lasandu-ne la indemana doar bucuria minimala. Iar aceasta din urma capata proportiile colosale, de monument: „Una dintre formele rezistentei la dictatura era rezistenta prin mancare.„.
Poveste hasidica, reprodusa de Martin Buber: „Cel care se bucura cu adevarat e asemenea unui caruia i-a ars casa si care, lovit de necaz in adancul inimii, incepe sa construiasca totusi o casa noua. Si, pentru fiecare caramida nou asezata, inima lui se umple de bucurie”.
Nunta la poalele muntilor si „neamul”
Jean A. Harris este o newyorkeza care trebuie sa ajunga in Bucuresti, sa cada pe gheata si sa isi rupa mana, sa faca fata gropilor din asfalt, cainilor maidanezi, uratului arhitectural, pentru a fi adoptata de neamul dintr-un sat de la poalele muntilor, gasindu-si astfel fericirea intr-o tara.
Tara e Romania.
„Farmecul dulce-amarui al diasporei: sa fii inclusa intr-un neam care nu uita”
Te intorci in Romania, te bucuri de preturile din piata si apoi supravietuiesti bacteriilor din spitale: sa fie asta fericirea?
Cand s-a intors din Marea Britanie la Bucuresti, lumea a privit-o cu scepticism. Dar Tatiana Niculescu traia bucuria reintoarcerii in mici detalii personale: mirosul, dar si pretul, legumelor de pe tarabe, tocmeala si tafna, camerele mari, de caramida sau beton.
Definitia fericirii insa nu e o data pentru totdeauna, asa ca ei i s-au adaugat, zilnic, tot felul de conditii: sa scapi fara bacterii dintr-un spital; sa nu inveti la scoala ca Dumnezeu te-a facut ca sa aiba pe cine se razbuna; sa-ti gasesti o slujba si tot asa.
„Doar ca, spunea cineva, un om fericit intr-o lume nefericita e mai nefericit decat acea lume nefericita”.
Cartita si singura poveste care poarta numele de reteta a fericirii
E o fabula, pe care o povesteste Andrei Cornea si care poate functiona si ca ingerul care te trage de maneca si iti spune sa fii, totusi, atent, la ceea ce-ti doresti.
Dumnezeu vrea sa premieze cea mai fericita creatura de pe Pamant, asa ca vine iute printre animale si le verifica doza de fericire. Grea misiune, pentru ca toate se arata cat se poate de fericite: elefantul, porcul, iepurele, vulpea, corbul, chiar si furnica.
Dintre toate insa, premiul il va primi cartita.
„Sunt foarte fericita, Doamne. Sunt, cu siguranta, cea mai fericita creatura in viata din toata Facerea.
– Tu, ultima dintre toti, prapadito?, se scandalizase Domnul. Chiar nu vezi fericirile alea grozave, numeroase si demne de invidiat, ale celorlalte animale, fie ele mari sau mici, slabe sau puternice, fioroase sau blande?
– Nu, Doamne, tocmai ca nu le vad. Slava Tie, sunt oarba!”.
