În 1867, Rusia a vândut Statelor Unite ale Americii teritoriul Alaska pentru suma de 7, 2 milioane de dolari. În următorii 50 de ani, SUA şi-au scos scos banii de o sută de ori mai mult. Ce a determinat Rusia imperială să vândă acest teritoriu pe o sumă mai mult simbolică?
În timpul secolului al XIX-lea, Alaska rusească a fost centrul internaţional de comerţ. În capitala sa, Novoarkhangelsk, acum Sitka, comercianţii aduceau textile din China, ceai, şi chiar gheaţă – atât de cerută în sudul Statelor Unite până la inventarea frigiderului. Au fost construite vapoare şi fabrici, iar cărbunele a început să fie extras. Oamenii deja ştiau de numeroasele depozite de aur din acestă regiune, iar a vinde teritoriul părea o adevărată nebunie.
Comerţul ruso – american
Negustorii ruşi au fost atraşi în Alaska de fildeşul de morsă, care era estimat a fi la fel de scump precum cel de elefant, dar şi de blana valoroasă a vidrelor de mare, care putea fi procurată în mare parte din tranzacţiile cu popoarele indigene. Comerţul a început să fie dezvoltat de către o companie ruso-americană, care era formată în mare parte, în secolul al XVIII-lea, din aventurieri – oameni de afaceri curajoşi, cărora nu le era frică să călătorească. Compania controla toate minele şi resursele din Alaska, putând a realiza independent acorduri comerciale cu alte ţări. În cele din urmă privilegiul a fost acordat de către guvernul rus. Acesta nu numai că putea colecta taxe destul de substanţiale de la societate, dar şi deţinea o mare parte din ea – ţarii şi membrii ai familiilor imperiale fiind printre acţionarii companiei.
Conducătorul principal al așezărilor rusești din America a fost talentatul comerciant Alexander Baranov. El a construit şcoli şi fabrici, a învăţat poporul nativ să cultive sfeclă şi cartofi, a construit cetăţi şi şantiere navale, şi a extins comerţul cu blănurile de vidră. Sub conducerea lui Baranov, compania de comerţ a adus profituri enorme: mai mult de 1000 la sută. Când rusul a demisionat din cauza vârstei înaintate, în locul său a venit căpitanul Hagemeister, care a adus cu el în companie, ca angajaţi şi acţionari, oameni ai cercurilor militare ruse. Statutul companiei era acum dictat în întregime de militari. Şi tocmai aceşti acţionari au adus compania în prag de faliment.
Falimentul şi războiul
Noii acţionari au stabilit salarii enorme pentru ei înşişi – un simplu ofiţer câştigând acolo un salariu anual de 1500 de ruble, salariu comparabil cu cel al miniştrilor şi al senatorilor. Cel mai mare stat de plată îl avea, bineînţeles, liderul companiei – 150 000 de ruble pe an. Ei au cumpărat de la populaţia locală blană la jumătate de preţ, şi ca urmare, în următorii 20 de ani băştinaşii au omorât aproape toate vidrele de mare, lăsând Alaska fără sursa de venit cea mai profitală. Sărăcia se instala treptat în ţinutul îngheţat, aşa că oamenii au pornit diverse răscoale, ajungând până la incendierea unor nave militare ancorate în zonă. Acţionarii companiei s-au redirecţionat către alte surse de venituri, dar comerţul cu ceai şi gheaţă nu a fost suficient. Aşa că, în cele din urmă compania a fost transferată la subvenţiile de stat, dar nici acest lucru nu i-a adus salvarea.
Viitorul se anunţa a fi unul sumbru pentru Alaska: începuse războiul din Crimeea, iar Marea Britanie, Franţa şi Turcia erau împotriva Rusiei. Era din ce în ce mai clar că Imperiul Ţarist nu mai putea finanţa sau apăra regiunea de gheaţă, căile maritime fiind controlate de către navele aliaţilor. Nu exista speranţă nici măcar în minele de aur de teama ca Marea Britanie să nu blocheze Alaska şi să îi lase pe ruşi fără nimic. Tensiunea dintre Moscova şi Londra creştea, pe când relaţia cu autorităţile americane era mai strânsă ca niciodată. Ambele părţi au venit aproape simultan cu ideea de a vinde Alaska. Deci, baronul Eduard de Stoeckl, reprezentantul Rusiei la Washington, a deschis discuțiile cu SUA în numele ţarului, prin secretarul de stat, William Seward.
„De ce are nevoie America de această cutie de gheaţă?”
În timp ce politicienii negociau, opinia publică atât din Rusia, cât şi din Statele Unite s-au opus afacerii. Ziarele ruseşti scriau: „Cum putem vinde terenurile în care am investit atât timp şi efort pentru a le dezvolta, regiune unde a ajung telegraful şi unde s-au descoperit mine de aur?”. Presa nu era singura care dezaproba tranzacţia: Congresul american o făcea de asemenea. Dar, cu toate acestea, pe 30 martie 1867, la Washington, cele două părţi au semnat acordul de a vinde 1, 5 milioane de hectare de proprietate rusească Americii pentru suma de 7, 2 milioane de dolari, aproximativ 5 dolar pe kilometru pătrat. La acea vreme, chiar şi un teren neproductiv din Siberia ar fi putut costa pe piaţa de tranzacţii de 1, 395 de ori mai mult, însă situaţia internă era critică, iar ruşii nu îşi permiteau să piardă chiar şi modica sumă oferită de americani.
Predarea oficială a terenului a avut loc în Novoarkhangelsk. Majoritatea ruşilor care locuiau pe teritoriul vândut au refuzat să ia cetăţenia americană. După puţin timp, „cutia de gheaţă” a început să aducă aur americanilor, aceştia obţinând sute de milioane de dolari.
