Când postul naţional de radio a anunţat că Stalin, ucigaşul a zeci de milioane de oameni, a murit din cauze naturale, lumea a intrat la bănuieli. De ce ultimele sale zile au fost învăluite în mister? Şi, în Uniunea Sovietică, oare cine nu a avut de câştigat de pe urma morţii lui?

Dacă ar fi să-i credem pe cei patru care i-au moștenit puterea, Stalin, dictatorul suprem al Uniunii Sovietice şi păpuşarul şef al întregii Europe de Est, a suferit un atac fatal în timp ce medita de unul singur într-o cameră mobilată modest.

Stalin a zăcut acolo, inconștient, ore întregi, căci garda sa de corp, familia şi colaboratorii săi erau prea înfricoşaţi — după 27 de ani de guvernare cu mână de fier — pentru a bate la uşa sa.

Dacă povestea este adevărată, acest sfârşit deplorabil şi sordid contrastează puternic cu viaţa unui om care se delecta ordonând torturarea şi executarea celor mai loiali tovarăşi. Cel puţin 30 de milioane de oameni au fost ucişi — împuşcaţi, spânzuraţi, înfometaţi, bătuţi sau otrăviţi — din cauza fricii sale cumplite de opoziţie.

Un tiran paranoic

Milioane de oameni au fost trimişi în sinistre lagăre de concentrare, unde erau obligaţi să muncească pentru stat, până la moarte. Alte zeci de milioane au murit în Ucraina, când Stalin i-a silit pe ţărani să intre în colhozuri ale căror produse erau trimise în altă parte.

Personal, Stalin se amuza invitând la cină câte un vechi tovarăş, apoi începea prin a evoca din ce în ce mai iritat câte ceva şi sfârşea prin a-şi trimite în camera de execuţie victima, uluită de sadismul său.

Se spune că, într-o seară, a plecat la pauză de la un spectacol cu „Lacul Lebedelor” la Teatrul Balşoi, a străbătut în mare viteză Piaţa Roşie şi s-a dus la închisoarea Lubianka, a împuşcat în cap nişte foşti tovarăşi şi s-a întors la teatru pentru actul doi.

La începutul anului 1953, când Stalin avea 73 de ani, aceste tendinţe paranoice şi aceste explozii imprevizibile deveniseră foarte virulente. În ianuarie, o femeie care lucra ca agent secret pentru Lavrenti Beria, şeful Securităţii sovietice, l-a acuzat pe medicul personal al lui Stalin de implicare într-un aşa-zis „complot al medicilor“, vizând lichidarea unor importanţi lideri militari prin administrarea unui tratament greşit.

Alţi opt medici renumiţi au fost aruncaţi în închisoare. În toamna anului 1952, cel de-al 19-lea congres al Partidului Comunist nesocotise pentru prima oară voinţa tiranului — chiar dacă numai în chestiuni minore.

Se pare că Stalin plănuise în secret eliminarea comuniştilor din vechea gardă şi înlocuirea lor cu oameni noi, care să îi fie loiali doar lui. Mişcările dictatorului erau, însă, urmărite atent de cvartetul din imediata lui apropiere: Beria, ministrul Apărării, Nikolai Bulganin, adjunctul primului-ministru (şi succesorul desemnat), Gheorghi Malenkov, şi Nikita Hruşciov, prim-secretar al unor organisme puternice — comitetul regional Moscova şi comitetul orăşenesc Moscova.

O petrecere, apoi… tăcere

Pe 2 martie 1953, Stalin îi invitase pe cei patru tovarăşi la reşedinţa sa de vară de la Kunţevo pentru o noapte de chef şi de poveşti grobiene. Petrecerea se spărsese târziu, şi Stalin plecase la culcare singur.

După ora trei dimineaţa, pe data de 3 martie, gărzile înspăimântate au raportat celor patru tovarăşi de petrecere că şeful suprem nu-şi mai făcuse apariţia de aproximativ 24 de ore. Când au îndrăznit, în cele din urmă, să intre în sanctuarul său bine închis, l-au găsit zăcând pe covor, îmbrăcat şi fără cunoştinţă.

Aparent surprinşi şi alarmaţi, Malenkov, Hruşciov, Bulganin şi foarte calculatul şi eficientul Beria s-au grăbit să ajungă la reşedinţa lui Stalin, şi l-au găsit pe acesta întins pe o canapea obişnuită, anormal de liniştit.

În cele din urmă au fost chemaţi doctorii, şi cei patru tovarăşi, împreună cu alţi membri ai conducerii Partidului Comunist, au supravegheat pe rând tratamentul aplicat dictatorului în timp ce, probabil, făceau planuri pentru un viitor nesigur.

Moartea „tătucăi” Stalin

Hruşciov şi ceilalţi au fost văzuţi, zilele următoare, cu ochii înroşiţi de plâns; dar Beria s-a purtat surprinzător. Din când în când, Stalin deschidea ochii pentru câteva secunde, şi atunci temutul şef al Securităţii era îngrijorat şi afectuos.

Dar când părea că Stalin reintră în comă, Beria îi îngrozea pe ceilalţi, prin modul în care îl insulta şi îl ridiculiza pe fostul său mentor. Ce puteau înţelege ceilalţi? Din 1938, Beria fusese şeful poliţiei secrete, adevărata sursă a omnipotenţei lui Stalin.

Pe 4 martie, Stalin a deschis brusc ochii. În vreme ce o asistentă îl hrănea cu o lingură, dictatorul a arătat, cu degetele slăbite, un tablou de pe perete, în care un miel era hrănit cu lapte de o tânără femeie.

Curând a început să se sufoce, a privit cu mânie la anturajul său, apoi a murit. Beria a plecat imediat la Moscova, centrul puterii.

Cele mai mari funeralii ale secolului

Ceva mai devreme în aceeaşi zi, 800 de milioane de oameni din imperiul sovietic şi de pretutindeni abia aflaseră că Stalin era grav bolnav. Medicii au publicat un buletin neobişnuit de amănunțit despre atacul suferit şi complicaţiile survenite.

În fine, pe 6 martie, postul de radio guvernamental a anunţat că inima lui Stalin a încetat să bată la orele 10:10, în seara precedentă. S-a citit întregul raport de autopsie, pentru a sugera că se făcuse tot posibilul pentru a contracara „caracterul ireversibil al bolii“.

La patru după-amiază, sicriul cu trupul neînsufleţit era depus pe un uriaş catafalc acoperit cu flori, în Sala Coloanelor a Casei Sindicatelor. Părea că întreaga Moscovă venise să aducă un ultim omagiu; probabil că în jur de cinci milioane de oameni au trecut prin faţa catafalcului în următoarele trei zile.

Pe 9 martie, toate activităţile din Uniunea Sovietică au fost suspendate pentru cele mai mari funeralii din secolul al XX-lea. În Piaţa Roşie erau numeroase delegaţii, şefi de stat, iar succesorii lui Stalin au dus pe umeri sicriul. „Tătucul“ comunismului a fost aşezat alături de fondatorul statului sovietic, în mausoleul lui Lenin.

Contradicţii neliniștitoare

În primul anunţ oficial despre boala fatală care îl răpusese pe Stalin se spunea că liderul suferise atacul în apartamentul său din Moscova. Dacă e adevărat, cum a ajuns el la Kunţevo, la 70 de kilometri? De ce în versiunea oficială se spune că atacul s-a produs luni dimineaţa devreme, când Hruşciov şi ceilalţi declaraseră că se produsese duminică seara, sau chiar duminică dimineaţa?

Şi de ce, după demitere, Hruşciov a oferit o cu totul altă versiune în memoriile sale, cu mulţi ani mai târziu, susţinând că el şi cei trei tovarăşi nu l-au văzut pe Stalin şi nici n-au chemat un doctor când au ajuns la reşedinţa de vară a acestuia? Ei au plecat acasă şi au aşteptat până când Malenkov a telefonat şi le-a spus că Stalin era, într-adevăr, grav bolnav.

Cu câteva zile înainte de a muri, în timpul unei întrevederi cu un diplomat indian, Stalin desena, într-o doară, lupi care-şi arătau colţii. „Ţăranii ştiu ce să facă cu lupii. Îi extermină“, a spus el pe un ton sumbru.  Pregătea, oare, Stalin un contraatac? Recente izbucniri ale lui Stalin faţă de Beria ar fi putut arăta că şeful poliţiei secrete era în pericol.

Indiferent ce s-a întâmplat de fapt, mulţumirea şi fericirea lui Beria la moartea dictatorului, şi încercarea nedisimulată de a acapara puterea, n-au ţinut mult. În iunie, el a fost arestat şi denunţat public ca trădător.

Malenkov, care i-a urmat lui Stalin ca şef al guvernului şi al Partidului Comunist, s-a alăturat celor din conducere care l-au denunţat şi condamnat pe Beria, geniul terorismului. Beria a fost probabil executat după un proces secret, în decembrie, fiind împuşcat imediat după ce s-a pronunţat verdictul.