Sistemul de drept al unui stat (inclusiv cel al României) poate fi comparat cu un arbore care se desface în mai multe ramuri.
Aceste ramuri (ale arborelui – ale dreptului) cuprind totalitatea regulilor juridice, precum: drept civil, drept penal, drept administrativ, drept financiar-fiscal etc., toate fiind întemeiate pe trunchiul esenţial, reprezentat de dreptul constituţional.
Dacă prin intermediul domeniului militar, statul vizează să se protejeze pe sine împotriva unor posibile agresiuni provenite din exterior, prin intermediul dreptului penal, statul (şi prin acesta, societatea în sine) urmăreşte să se apere împotriva agresiunilor interne, împotriva acelor persoane periculoase, vătămându-le sau punându-le acestora în primejdie, spre exemplu, viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, patrimoniul ş.a.
Prin legea penală se stabilesc care fapte sunt atât de periculoase, încât sunt interzise. Aceste fapte nedorite se numesc infracţiuni, adică faptele a căror comitere atrage, ca regulă, aplicarea de pedepse.
Pedepsele pentru aceste fapte interzise reprezintă cele mai severe sancţiuni juridice posibile existente într-o societate.
Pedeapsa este o specie aparte de sancţiune juridică ce se întâlneşte numai în dreptul penal. Nu există pedepse civile, pedepse administrative, pedepse disciplinare etc.
Dreptul penal este reglementat prin Codul penal. Alături de acesta, dreptul penal mai este reglementat şi prin alte acte normative, şi anume:
fie tot legi: acele acte normative emise de către Parlament – Parlamentul reprezentând autoritatea legiuitoare a ţării, puterea legislativă.
fie ordonanţe de urgenţă ale Guvernului: acele acte normative emise de către Guvern – Guvernul este autoritatea care reprezintă o parte principală a puterii executive a statului.
De regulă, aceste acte normative sunt cunoscute sub denumirea generică de legi penale speciale, ele referindu-se, de exemplu, la anumite domenii de activitate în care se pot comite infracţiuni aparte (combaterea terorismului etc).
Mai pe larg, dreptul penal reprezintă un tot, un întreg care este construit în jurul a trei instituţii fundamentale, care reprezintă pilonii de rezistenţă:
1. infracţiune
2. răspunderea penală
3. sancţiunile de drept penal
Atunci când cineva comite o infracţiune, atrage răspunderea penală a persoanei care a săvârşit-o şi a nimănui altcuiva, căci răspunderea penală este strict personală.
Infracţiunea este fapta comisă cu vinovăţie, nejustificată şi de care răspunde penal persoana care a săvârşit-o şi nimeni altcineva!
Dacă este să analizăm, putem observa că au fost scoase în evidenţă condiţiile pentru ca o anumită faptă să reprezinte o infracţiune, cel care a comis-o putând fi considerat, prin urmare, a fi un infractor.
Atunci când fapta este săvârşită cu vinovăţie, persoana care a adoptat conduita periculoasă trebuie să fi avut o anumită atitudine psihică faţă de acea faptă, faţă de urmările acesteia.
Vinovăţia se poate manifesta, după caz, fie sub formă de intenţie, fie de culpă, fie de intenţie depăşită.
De foarte multe ori auzim la ştiri spunându-se că „bărbatul a acţionat cu intenţie” sau „femeia a fost condamnată pentru ucidere din culpă”. Dar ce înseamnă aceşti termeni?
Intenţia este acea atitudine psihică a unei persoane care prevede rezultatul faptei pe care o comite.
Spre exemplu: un bărbat fugăreşte o femeie (victima), fiind înarmat cu un topor. Când ajunge victima din urmă, bărbatul o loveşte cu toporul în cap, ucigând-o. Această persoană acţionează cu intenţie, comiţând un omor.
Bărbatul a prevăzut rezultatul faptei pe care a comis-o.
Culpa este acea atitudine psihică a unei persoane care produce, prin fapta comisă, un rezultat pe care fie l-a prevăzut, dar pe care nu l-a acceptat, fie nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Spre exemplu: persoana care ştie că are un topor a cărui parte metalică nu este bine prinsă şi alunecă uneori de pe coada de lemn, dar care se apucă totuşi să taie lemne cu acest topor, într-o curte în care se află şi alte persoane, astfel încât, la un moment dat, partea metalică se desprinde de pe coada toporului şi loveşte o persoană în cap, ucigând-o. Această persoană acţionează din culpă, săvârşind o ucidere din culpă.
Persoana ştia că toporul este defect, dar nu a acceptat/nu a prevăzut/trebuia şi putea să prevadă că va provoca o tragedie.
Ca regulă generală, o infracţiune poate fi comisă fie de către o singură persoană, ori de mai multe persoane care cooperează la săvârşirea ei.
Deşi, ca regulă, atunci când se comite o faptă interzisă se atrage o pedeapsă, există, totuşi, unele situaţii care împiedică sancţiunea, denumite cauze de înlăturare a răspunderii penale. Acestea sunt următoarele:
Amnistia: prin care se „uită” / se iartă comiterea anumitor infracţiuni, înlăturându-se răspunderea penală a infractorilor care le-au săvârşit pe acestea, din diferite raţiuni.
Prescripţia răspunderii penale: instituţia presupune trecerea unui interval de timp de la comiterea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a infractorului, în care acesta nu a fost încă tras la răspundere penală. Sigur aţi auzit de expresia „Fapta a fost prescrisă, bărbatul nu mai poate fi tras la răspundere”.
Lipsa/retragerea plângerii prealabile, în cazul unor infracţiuni pentru care legea impune necesitatea formulării / menţinerii unei plângeri prealabile de către persoana vătămată. Indiferent cum ajunge la cunoştinţa organelor judiciare penale împrejurarea comiterii unei infracţiuni (prin plângere, denunţ, auto-sesizare), acestea pot demara, din oficiu, urmărirea penală şi judecata, chiar şi atunci când persoana vătămată (victima) s-ar opune.
Împăcarea între persoana vătămată şi infractor.
Există şi unele cauze care, separat de angajarea răspunderii penale a infractorului pentru infracţiunea comisă, atrag (doar) înlăturarea sau modificarea (în beneficiul acestuia) executării pedepsei, anume:
Ca şi amnistia, graţierea constituie o iertare (dar nu de răspundere penală în sine, ci doar de obligaţia executării pedepsei) care poate fi acordată fie de către legiuitor (Parlament) prin lege (ca şi în cazul amnistiei), fie de către şeful statului prin Decret prezidenţial de graţiere.
Prescripţia executării pedepsei se aseamănă cu prescripţia răspunderii penale (termenele sunt mai mici pentru pedepse mai mici şi mai mari pentru pedepse mai mari), dar termenele nu sunt neapărat identice, iar data de la care sunt calculate nu este momentul săvârşirii infracţiunii (ceea ce este valabil în cazul prescripţiei răspunderii penale), ci data pronunţării hotărârii definitive de condamnare (momentul când s-a stabilit, cert, pedeapsa definitivă).
Acest articol este extras din „Ghid juridic pentru elevi (clasele lX-Xll)”, capitolul „#Respectă legea!”, semnat de Conf. univ. dr. Maria-Ioana MICHINICI și Lector univ. dr. Mihai DUNEA, Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru I. Cuza” Iași.
Ghidul juridic pentru elevi poate fi găsit și online (în format pdf), fiind distribuit în format fizic în școlile din țară și în bibliotecile din județul Iași, în cadrul unui program de responsabilizare tineri și adulți (inițiat de Asociația pentru Dialog în Justiție și sprijinit de către Primăria Municipiului Iași).
Maria Păduraru – Asociația pentru Dialog în Justiție
