Am găsit în Arhivele Naționale o informație foarte valoroasă, dosită intenționat în anii ‘50 de către unii lideri staliniști și care face lumină în problema care ne-a afectat teritorial la 30 august 1940.
Mihai Antonescu declară caduc arbitrajul
La 15 septembrie 1941, exact la un an după punerea în aplicare a actului de tristă amintire, Dictatul de la Viena a fost declarat nul de drept de către Guvernul României. La o analiză atentă, Ministrul afacerilor străine, Mihai Antonescu, a constatat că Ungaria nu și-a respectat obligațiile asumate la 30 august 1940. Acestea prevedeau respectarea tuturor drepturilor etnicilor români din nord-vestul Transilvaniei și respectarea armistițiilor de presă. Conform acestora, atât statul ungar, cât și cel român se angajau să nu declanșeze atacuri prin intermediul presei și radioului.
Dacă România s-a conformat, Ungaria a declanșat campanii fulminante de defăimare a guvernului român și intimidare a etnicilor români din teritoriul ocupat. Nu doar că românii din nord-vestul Ardealului au fost discriminați, dar, începând cu septembrie 1940, s-a trecut la asuprirea lor fizică, fiind cunoscute celebrele masacre din județul Sălaj, de exemplu. Guvernul român a avut chiar prea multă răbdare.
Pe parcursul unui an întreg a atras atenția Budapestei, Comisiei mixte de control, dar și guvernelor german și italian asupra nerespectării și încălcării flagrante de către Ungaria a prevederilor arbitrajului de la Viena (cum a fost numit). Neprimind răspuns, la 15 septembrie 1941, ministrul Mihai Antonescu (foto) declară caduc arbitrajul cu pricina, adică nul din punct de vedere juridic, nul, conform dreptului internațional. Ce însemna aceasta? Că, începând de atunci, Ungaria nu mai avea nici un drept (inclusiv din punctul de vedere revizionist, forțat impus) asupra nord-vestului Transilvaniei.
Cu atât mai mult cu cât guvernele german și italian nu au combătut nici un moment decizia guvernului de la București. E adevărat că nici nu au aprobat-o oficial, dar în diplomație tăcerea e o formă de răspuns. Opinia publică din Germania, Italia și Elveția a salutat inițiativa României. Ungaria horthystă își încălcase de bună voie angajamentele asumate la 30 august 1940 prin semnătura ministrului Csáky. Gândiți-vă ce se putea întâmpla dacă România reușea punerea în practică a caducității.
Nu doar că abuzurile împotriva românilor ardeleni încetau, dar era evitată aplicarea “soluției finale”. Aceasta nu a fost aplicată în România, dar, în Ungaria și nord-vestul Ardealului a fost impusă cu consimțământul autorităților centrale și locale maghiare de atunci. Rezultatul? Peste 200.000 de evrei trimiși în lagărele morții, inclusiv din Oradea. Foarte puțini s-au întors, iar cei care s-au întors au povestit.
„Actul de la Viena este un act de război“
Imediat după declararea caducității, Ministerul Afacerilor Străine a constituit o comisie de oameni de știință, în frunte cu Silviu Dragomir, C.C. Giurescu și, alături de numeroși diplomați (Brutus Coste, Nicolae Lahovary etc.), a declanșat operațiunea de contrapropagandă împotriva revizionismului maghiar pe plan mondial. Așa că redobândirea ulterioară a nord-vestului Transilvaniei nu e doar un merit al lui Petru Groza, ci și al acestei comisii.
Pe de altă parte, ceea ce făcuse guvernul Groza era un fel de “schimb”: renunțarea la “pretențiile” asupra Basarabiei și nordului Bucovinei, pentru redobândirea nord-vestului Transilvaniei. Cei care au aplaudat actul lui Petru Groza au aplaudat și renunțarea la Basarabia și nordul Bucovinei, să nu uite asta. Memoriile ministrului de externe Mihai Antonescu, pe care le-am găsit cu greu în Arhivele ministerului de resort, clarifică adevărul în ceea ce privește sinistrele rapturi, culisele secrete ale Dictatului:
„În decembrie 1939, guvernul român, simțind primejdia, cere guvernului britanic și guvernului francez să-i răspundă dacă garanțiile pe care le dăduseră României jucau și în cazul în care România avea să fie atacată de Rusia. Răspunsul dat în scris, la 14 decembrie 1939, care este foarte puțin cunoscut – doar cei care-l cunoșteau nu l-au uitat și nu-l vor uita niciodată – era că Anglia nu va putea răspunde României în ce mod îi va da sprijin, decât dacă România va răspunde guvernului britanic că, în cazul agresiunii sale, Turcia va fi alături de România, iar Italia nu va sta împotrivă.
Desigur că România nu putea să dea aceste asigurări, astfel că, în realitate, garanția pe care ne rezemam politica externă și granițele ne-a fost retrasă în scris și manifestată prin rezervele imposibile ce ne-au fost fixate, fiindcă era elementar de văzut că în ceea ce până în 1943 și în condițiuni de război cu totul diferite n-a putut să obțină Anglia de la Turcia, nu avea să obțină România în 1939“. (A.N.I.C., fond P.C.M.)
„Actul de la Viena este un act de război și nu un act de pace. Ați avut nevoie să pătrundeți în Balcani. V-a fost teamă de invazia rusă în Europa și voiați să aveți o stavilă sigură în Carpați. și, în sfârșit, ați avut neapărat nevoie și de petrolul românesc. Iată trei explicațiuni ale acestui fapt“, i-a spus ministrul român lui Killinger în 1943. (A.N.I.C., fond P.C.M.)
Actul caducității l-am găsit în niște dosare proaspăt desecretizate, bine dosite de autoritățile staliniste din România, unele sperând tot timpul că Transilvania va fi din nou cedată, Autonoma Maghiară fiind un pas important. Dacă vorbeai despre aceste lucruri în anii ‘50… păi ori erai împușcat pe loc de bandele terorist-bolșevice, ori erai torturat și trimis la Canal sau în alte lagăre de exterminare care au existat pe teritoriul României. Istoria și adevărul se scriu cu condeiul neînclinat, și de aceea se scriu atât de greu.
