Numeroase mega-proiecte începute într-un ritm alert şi cu costuri imense în România anilor 1980 au rămas blocate sau în conservare, la decenii după termenul la care trebuiau finalizate.
Construcţia reactoarelor 3 şi 4 demarată în perioada 1984 – 1985 şi oprită în 1992 şi imensă hidrocentrală de la Tarniţa (judeţul Cluj) proiectată în aceeaşi ani, dar încă nerealizată, sunt printre cele mai cunoscute exemple. Şi alte mega-proiecte au avut o soartă similară. Iată poveştile celor mai ambiţioase dintre ele:
Magistrala Siret – Bărăgan care asigura irigarea Câmpiei Bărăganului
Canalul magistral Siret – Bărăgan urma să aibă aproape 200 de kilometri, o lăţime la bază de 20 de metri şi o adâncime de şapte metri. Ideea unui astfel de canal datează de peste un secol, însă cele mai ample planuri privind construirea sa au fost realizate la începutul anilor 1970. Ele vizau construirea unui canal care să lege râul Siret de râul Ialomiţa şi să capteze apele mai multor râuri din zonă, înfiinţarea unui lac de acumulare pe râul Ialomiţa, a unui sistem de lacuri de acumulare pe râul Mostiştea şi a unui canal navigabil care să permită legarea acestora de Bucureşti.
Canalul Siret – Bărăgan urma să asigure apa necesară irigaţiilor, cu cheltuieli minime, a mai mult de 500.000 de hectare în Câmpia Bărăganului, să reducă riscul inundaţiilor în lunca Siretului şi să poată fi folosit pentru transportul naval de mărfuri.
Proiectul a fost aprobat în 1984, iar trei ani mai târziu a început execuţia primului tronson al canalului, de 50 de kilometri lungime, la limita de sud a judeţului Vrancea. În primii trei ani de la începerea proiectului, ritmul construcţiei a fost alert, iar cei peste 2.000 de oameni munceau pe şantier au reuşit să aducă prima faze a mega-proiectului la stadiul de execuţie de 36 la sută. Investiţia avea termen de finalizare zece ani. De la începutul anilor 1990, alocările bugetare au fost aproape infime, numărul muncitorilor s-a redus vertiginos, iar lucrările au fost abandonate treptat. Până în 2012 au fost realizaţi mai puţin de 20 de kilometri din canal, dinspre Siret spre Bărăgan. S-au cheltuit 130 de milioane de euro pentru construcţia primului sector ai magistralei, însă continuarea investiţiei ar fi însemnat un efort de peste 2,5 milarde de euro, potrivit unui raport din 2014 al Guvernului României, publicat la înfiinţarea Regiei Autonome „Administraţia Canalului Siret-Bărăgan”.
Canalul navigabil Dunăre – Bucureşti, capitala – port la Dunăre
Iniţiativa construcţiei unui canal navigabil care să aducă Dunărea la Bucureşti datează încă din anii interbelici. În 1929, Parlamentul României a adoptat o lege care prevedea construirea unui canal care să transforme Bucureştiul în port la Dunăre, lucrările însă au fost abandonate, din cauza crizei economice din anii 1930. Cinci decenii mai târziu, în ultimii ani ai regimului comunist, proiectul a demarat.
Construcţia canaului Dunăre – Bucureşti a început în 1987, la scurt timp după finalizarea proiectului Canalului Dunăre – Marea Neagră, dar a fost oprită după trei ani, când stadiul de execuţie s-a apropiat de 70 la sută. Canalul a fost proiectat să aibă o lungime de 73 de kilometri şi o lăţime de 80 de metri, adâncimea minimă a apei fiind de 4,5 m, iar diferenţa de nivel de 53 metri. Planul mai includea patru ecluze şi trei porturi, două la Bucureşti şi unul la Olteniţa, construcţia a patru microhidrocentrale şi amenajări hidrografice care să asigure apa necesară irigaţiilor.
De la începutul anilor 1990 lucrările la Canalul navigabil Dunăre – Bucureşti au au fost sistate, iar construcţia a intrat în conservare. În anii trecuţi, ideea relansării proiectului a fost adesea dezbătută, suma necesară finalizării investiţiei fiind estimată la 800 de milioane de euro.
Barajul de la Mihăileni, construit pentru zona minelor de aur
Un alt proiect ambiţios început în anii 1980 şi rămas în prezent în conservare este acumularea de la Mihăileni. Investiţia de pe Valea Crişului Alb a demarat în vara anului 1987 şi trebuia finalizată cinci ani mai târziu. Lucrările prevedeau construcţia unui baraj cu o lungime de aproape 300 de metri şi o înălţime maximă de 24 de metri, precum şi amenajarea unul lac de acumulare cu un volum de peste 10 milioane de metri cubi, o suprafaţă de 110 hectare şi o lungime de 4,5 kilometri. De acest proiect urmau să beneficieze peste 20.000 de oameni din zona Bradului şi numeroasele uzine şi exploatări miniere din zonă din anii 1980, aproape toate dispărute în ultimii ani.
„Acumularea a fost concepută pentru a satisface folosinţele complexe de gospodărire a apelor din zona Brad – Gura Barza: asigurarea necesară de apă pentru alimentarea populaţiei şi industriilor miniere, producerea de energie electrică de 1,2 Gw/an şi apărarea împotriva inundaţiilor a obiectivelor industriale şi amenajărilor agricole din lunca râului Crişul Alb, pe sectorul Mihăileni Vaţa, prin atenuarea viiturilor”, se arăta în descrierea proiectului, potrivit unei informări a Ministerului Apelor şi Pădurilor.
Lucrările au demarat într-un ritm susţinut, iar în primii trei ani au ajuns la un stadiu de peste 60 la sută. Din 1990, deşi statul român a continuat să aloce fonduri pentru realizarea investiţiei, finalizarea construcţiei barajului de la Mihăileni nu a mai fost realizată. Acum, proiectul hidroenergetic a ajuns la stadiul de circa 95 la sută, iar conform unui grafic prezentat recent de Ministerul Apelor şi Pădurilor, cel puţin până în 2021 se va mai lucra la el.
