Sovietizarea României şi instaurarea regimului comunist au fost consecinţa a două evenimente petrecute spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, „Acordul de procentaj”, din octombrie 1944, iar pe altă parte avansarea Armatei Roşii spre centrul continentului, sprijinind, prin forţa armelor sale, impunerea unor regimuri deplin controlate şi obediente faţă de Moscova. La 2 aprilie 1944, V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, declara că guvernul său „nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente”.
Dar declaraţia lui Molotov – ca şi „autodizolvarea” Kominternului, în 1943 – erau modalităţi eficiente de a demonstra aliaţilor că URSS este un partener credibil, care a renunţat la mesianismul comunist şi care nu urmăreşte impunerea, în ţările eliberate, a unor regimuri comuniste. În realitate însă, intenţiile lui Stalin au fost dezvăluite în aprilie 1945 unei delegaţii iugoslave, căreia dictatorul sovietic îi spunea că „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut. Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa” (Milovan Djilas, „Întâlniri cu Stalin”).
Un armistițiu invocat, dar inexistent!
În Proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere”. Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944, prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”.
El le cerea trupelor Frontului 2 Ucrainean „să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General”. Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, Capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români capturați de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 150.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000-40.000 de militari români.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.
Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate(o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă. Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești. De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.
