Româncele să măritau de la vârste fragede şi arătau supunere totală faţă de soţii lor. Se lăsau cumpărate de la părinţi, iar viaţa de familie însemna a purta grija casei şi a copiilor. Acestea sunt câteva dintre aspectele vieţii conjugale la români, în secolele trecute, relatate de străinii care au călătorit în ţinuturile actuale ale României.
Francesco Griselini (1717-1783), autor al Istoriei Banatului, a oferit o descriere detaliată a obiceiului căsătoriei la românii din Ardeal, în secolul al XVIII-lea. Autorul afirma că românii se căsătoreau foarte tineri, afirmând că dacă o fată a împlinit 12 ani, ea era şi cerută în căsătorie.
”Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijloacelor lor, le oferă o sumă de bani. După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile. Dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc”, scria abatele Francesco Griselini.
Fetele de măritat, răpite de viitorii soţi
În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite.
”O pădure din apropiere sau un alt loc dosnic trebuie să le slujească de adăpost, iar după aceasta, printr-un prieten, el trimite vorbă părinţilor sau fraţilor celei răpite ca să se înţeleagă cu ei. De obicei, aceasta este treaba preotului, care, printr-un dar oarecare, este câştigat pentru această misiune. De cele mai multe ori reuşeşte mijlocirea;dacă aceasta însă nu este primită, atunci pentru ca flăcăul ce a răpit mireasa să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat”, relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările române (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
