Istoricul și jurnalistul George Damian analizează, într-o postare pe facebook, situația explozivă de la Chișinău, unde Andrei Năstase (cel care a reușit ”performanța istorică” de a pierde Primăria Chișinăului) se autopropune premier deși opulentul rusofil și românofob Igor Dodon mai deține încă numeroase pârghii care i-ar putea permite, datorită cozilor sale de topor, să mențină la putere Guvernul Chicu:
”Ce se întâmplă la Chişinău şi ce ar trebui să facă România? Am citit un articol care m-a speriat, pentru că în esenţă ni se spune că trebuie să abandonăm orice dimensiune morală în politică de dragul menţinerii unui sistem şi pentru a putea fi continuată administrarea Republicii Moldova. Ni se opune amoralitatea în politică drept fiind răul cel mai mic faţă de anarhie şi dispariţia normelor . O falsă dihotomie, tocmai lipsa moralităţii potenţează dizolvarea regulilor şi anarhia. Dar să le luăm pe rând.
Republica Moldova este zilele acestea o bombă cu ceas (dar când nu este Republica Moldova o bombă cu ceas? starea de potenţial pericol exploziv este normalitatea la Chişinău, o zonă aflată sub controlul militar al Rusiei) de data aceasta materialul exploziv fiind constituit de scăparea de sub control a epidemiei COVID 19. Există multe explicaţii pentru incapacitatea administraţiei dintre Prut şi Nistru să controleze răspândirea bolii, cauze sistemice, economice, de personal etc. dar recent a fost identificată drept cauză principală proasta administraţie a Guvernului condus de Ion Chicu, în realitate un guvern personal al preşedintelui Igor Dodon. În ultimele săptămâni a început o migraţie a deputaţilor dinspre Partidul Democrat şi Partidul Socialiştilor către grupul Pro-Moldova condus de Adrian Candu. De fapt avem de-a face cu o coagulare a forţelor controlate de oligarhul alungat de la Chişinău, Vlad Plahotniuc. Efectul? Guvernul preşedintelui Igor Dodon a rămas fără majoritate în Parlament în mijlocul epidemiei scăpate de sub control.
Natural a apărut ideea demiterii guvernului lui Igor Dodon şi a instalării de către o nouă majoritate parlamentară a unui guvern (pro-european?) condus de Andrei Năstase. Ceea ce a trezit la fel de natural o serie de întrebări de natură morală. Anul trecut Maia Sandu şi Andrei Năstase s-au aliat cu Igor Dodon ca să-l dea jos pe Vladimir Plahotniuc. După ce oligarhul Plahotniuc a fost alungat partidul acestuia s-a divizat în două grupări conduse una de fostul premier Pavel Filip, cealaltă de finul oligarhului Adrian Candu. Igor Dodon s-a descotorosit de Maia Sandu şi Andrei Năstase şi a preluat guvernarea cu voturile grupării lui Pavel Filip. Acum, după ce Candu a atras de partea sa mai mulţi deputaţi de la Dodon şi Filip (cumpăraţi cu bani de la Plahotniuc, conform comentariilor şi practicilor de la Chişinău), a apărut oportunitatea ca Maia Sandu şi Andrei Năstase să se alieze cu Candu (a se citi Plahotniuc) ca să-l dea jos pe Igor Dodon.
În preambul, Andrei Năstase a fost adus la Bucureşti şi plimbat prin toate ministerele ca un pretendent la scaunul de premier de la Chişinău (deşi Andrei Năstase a venit din Republica Moldova unde COVID 19 bântuie liber, nu a mai stat 14 zile în izolare, a beneficiat de una din multiplele excepţii de la regulă, nici nu mai contează care; a respectat formal una din prevederile legii, pentru că legile româneşti sunt făcute cu găuri, iar Andrei Năstase trebuia urgent să vină la Bucureşti şi să facă turul cabinetelor ministeriale). Căftănirea lui Andrei Năstase prin cabinetele ministeriale de la Bucureşti indică faptul că acesta beneficiază de sprijin din România în proiectul său de a deveni premier al Republicii Moldova. Ceea ce ne întoarce la dilema morală. Să presupunem că Igor Dodon va ceda – ceea ce este greu de crezut, preşedintele de la Chişinău mai are destule pârghii pentru a împiedica răsturnarea guvernului Ion Chicu, inclusiv să refuze semnarea decretului de numire, ceea ce va duce disputa la Curtea Constituţională, ca să nu mai vorbim de calendarul dificil de instaurare a unui nou guvern la Chişinău, practic principalul efect al unei tentative de rocadă guvernamentală va fi instalarea unei crize politice şi administrative pentru o perioadă de câteva luni de zile, în mijlocul unei epidemii scăpate de sub control. Admiţând drept fezabil scenariul de instalare a unui guvern condus de Andrei Năstase la Chişinău vom avea de fapt un guvern instalat cu ajutorul lui Plahotniuc, oligarhul alungat. Şi întrebarea de natură morală rămâne: cât de bun este un guvern instalat cu sprijinul lui Plahotniuc? Ce are de câştigat România din instalarea unui guvern sprijinit de Plahotniuc şi Ilan Şor (este nevoie şi de voturile deţinute de bancherul responsabil de jaful miliardului, bancher fugit în prezent în Israel)?
Artificiile retorice de la Chişinău au fost preluate şi la Bucureşti: chipurile nu ar fi vorba de o alianţă a lui Andrei Năstase şi Maia Sandu cu oamenii lui Plahotniuc şi Şor, ar fi de fapt o încercare de salvare a Republicii Moldova din faţa unui dezastru epidemiologic; parteneriatul cu oamenii lui Plahotniuc şi Şor nu ar implica obligaţii şi condiţionări. Este o alianţă de care are nevoie Republica Moldova pentru a fi salvată, chiar dacă asta implică o răsturnare a discursului de până mai ieri, un parteneriat (care mai mult ca sigur va include şi o anexă secretă) cu duşmanul de ieri. Dimensiunea morală nu are ce căuta în politică, trebuie să găsim calea compromisului, oricât de înjositor ar fi acesta, oricât de în contradicţie cu valorile afirmate până mai ieri.
Gruparea din România care susţine acest proiect greşeşte fundamental pe mai multe planuri. Abandonarea moralităţii, chiar aşa oloagă cum este în politică, semnalizează pierderea busolei, ne arată că suntem conduşi de oameni bătuţi de vânt în toate direcţiile, lipsiţi de un plan şi o concepţie. Andrei Năstase a dovedit în ultimii ani că îi lipsesc calităţile de politician, a reuşit să piardă primăria Chişinăului în faţa rusofilului Ion Ceban, o contraperformanţă fără echivalent în ultimii 30 de ani. La rândul lui Andrei Năstase este un debusolat în politică, pendulează între tot felul de extreme bizare, de la declaraţia făcută unui ziarist rus că şi-a luat paşaportul românesc doar ca să poată călători în UE şi că unirea cu România nu reprezintă un proiect, până la postări şi declaraţii naţionaliste româneşti.
Poziţionarea lui Andrei Năstase nu este clară şi coerentă, el este un foarte abil practicant al demagogiei politice, posibil bine intenţionat, dar lipsit de repere (ca să nu mai vorbim de abilităţile lui reale de conducere, mandatul lui în fruntea Ministerului de Interne de la Chişinău de anul trecut, foarte scurt, a intrat în folclorul glumelor). Proiectul instalării lui Andrei Năstase în funcţia de premier al Republicii Moldova cu sprijinul grupării oligarhului Vladimir Plahotniuc reprezintă chintesenţa debusolării în politica de la Chişinău, dar şi în politica de la Bucureşti faţă de Republica Moldova (şi am lăsat în afara discuţiei proiectul ”identităţii civice moldoveneşti” şi al ”abandonării geopoliticii între Prut şi Nistru”, practicat frenetic de Andrei Năstase şi Maia Sandu, atât de aplaudat şi susţinut de la Bucureşti, în fapt o dezastruoasă abandonare a identităţii româneşti). Republica Moldova chiar este o problemă permanentă pentru România – şi nu mă refer aici la chestiunea identitară. Republica Moldova este o sursă de instabilitate regională, cu o parte din teritoriu sub controlul trupelor ruse, cu o economie fragilă, transformată în ultima decadă într-o maşină de spălat bani şi o etapă în transferurile dubioase de la Moscova (activităţi financiare în afara legii desfăşurate cu complicitatea tăcută a structurilor de stat). Pe lângă generarea de insecuritate militară şi financiară, Republica Moldova este acum pe cale a se transforma într-un focar COVID 19 la nivel de stat. România nu face altceva decât să-şi protejeze proprii cetăţeni atunci când contribuie la menţinerea Republicii Moldova pe o linie de plutire (în ciuda tratamentului aplicat de actuala guvernare ajutoarelor venite din România). Problema este că clasa politică de la Bucureşti este aproape la fel de debusolată ca şi cea de la Chişinău, în ambele capitale a fost abandonat proiectul unirii, identitatea românească a devenit un proiect personal (cu menţinerea uşilor deschise dinspre România) şi cam aici se termină lucrurile. În rest toate proiectele Bucureşti-Chişinău sunt în bătaia vântului, lipsite de coerenţă şi viziune (îmi amintesc amuzat că anul trecut ceva expert român propunea ca idee de apropiere scăderea tarifelor de roaming între România şi Republica Moldova, asta în epoca Voice over Internet Protocol). Problema României este că toate aceste proiecte dezechilibrate ale clasei politice de la Chişinău riscă să le explodeze în faţă celor de la Bucureşti care le girează şi le acordă sprijin doar în baza argumentelor de genul ”morala nu are ce să caute în politică”, ”ăştia sunt oamenii cu care putem discuta la Chişinău”, ”ce putem face altceva?” etc.
Deja în ultimii ani România s-a implicat fără să ţină seama de propriile interese, ci doar pentru că aşa a bătut vântul, în prea multe proiecte falimentare de la Chişinău. În 2015, în condiţiile ofensivei ruse în Ucraina şi în faţa colapsului valutar de la Chişinău (efect al dispariţiei unui miliard de dolari din sistemul bancar) România l-a sprijinit pe oligarhul Vladimir Plahotniuc. Trebuia stabilizată Republica Moldova, aşa bătea vântul atunci. În 2019 sub presiunea unei auto-intitulate tabere pro-europene România a trebuit să sprijine guvernul Maia Sandu instalat prin parteneriatul cu socialiştii rusofili ai lui Igor Dodon – din nou, aşa bătea vântul şi nu mai funcţiona busola de la Bucureşti. Acum a apărut proiectul instalării drept premier a lui Andrei Năstase cu sprijinul lui Plahotniuc (repet, aparent fără să fie luate în calcul eventualele resurse ale lui Igor Dodon), alt proiect imperios necesar, aşa bate vântul acum.În lipsa unei viziuni, a unui proiect, abandonând programatic orice urmă de moralitate politică, România riscă să devină parte a prea multe proiecte defectuoase la Chişinău, riscă să fie percepută drept cauză a problemelor Republicii Moldova”.
