Chiar dacă organizația a depus unele eforturi de deschidere către mass-media în ultimii ani, multe detalii cu privire la ceremoniile sale sunt încă păstrate sub tăcere.
Cu toată pompa și ceremonia asociate cu francmasonii, este ușor să te gândești la ei ca la niște fanatici religioși. Cu toate acestea, în pofida simbolurilor și ritualurilor lor mistice, subiectul divinității are însemnătate limitată în organizație.
Un articol CBS News din 2013 îl citează pe istoricul francmason Brent Morris, care vede francmasoneria ca fiind în mare parte ferită de fervoarea religioasă și o alternativă la conflictele amare purtate între grupuri precum catolicii și protestanții:
„Când s-au constituit, francmasonii au spus: Iată un grup de oameni care sunt de acord că Dumnezeu are un rol central în viața lor. Era un concept radical – faptul că oamenii puteau să se adune și să cadă de acord asupra acelui nivel fundamental și apoi să își vadă de viață.”
Chiar și așa, Biserica Catolică nu a fost impresionată. Vaticanul a văzut masoneria ca un posibil teren fertil pentru gândirea politică periculoasă, iar în 1738 Papa Clement al XII-lea le-a interzis catolicilor să se alăture noii organizații.
A făcut acest lucru printr-un decret numit „bulă papală”. Numele provine de la sigiliul tradițional de plumb folosit pe documente, după cum amintește scriitorul britanic Steve Palace.
În același an, însă, lua naștere o altă organizație interesantă: autointitulatul Ordin al Mopsului. Acesta a fost conceput de Clemens August de Bavaria, elector de Köln și Mare Maestru al Ordinului Teutonilor.
Era format dintr-un grup de francmasoni din Germania, care modelaseră formatul pentru a se adapta la activitățile lor, de acum interzise de Biserica Catolică.
Câinele mops a fost ales drept imagine a ordinului pentru calitățile sale: loialitate, încredere și statornicie, toate lucrurile de care ai nevoie atunci când vrei să sfidezi dorințele Papei.
Dar legătura cu lumea câinilor mergea dincolo de nume. Pentru a deveni membru, sau „mops” (cuvântul german pentru o rasă cu multe alte nume, precum Lo-sze, Mopshond și Carlin), trebuia să te porți ca un câine. Adică, să latri, să zgârii și să umbli în patru labe.
Cu zgardă fixată în jurul gâtului, noi membri îngenuncheau la intrare și zgâriau ușa, ca să fie lăsați să intre, apoi străbăteau toată sala – mergând în patru labe, legați la ochi – în timp ce confrații deja prezenți la adunare lătrau la ei, imitând câinii.
Pe lângă purtarea unui medalion argintiu cu chipul unui mops, mai exista și „nesemnificativul” detaliu de a săruta… dosul unui câine. Din fericire, câinele care trebuia astfel adulat era din porțelan.
Metodele Ordinului erau excentrice în anumite privințe, dar surprinzător de progresive în altele. Din organizație puteau face parte atât bărbații, cât și femeile.
Existau un Mare Maestru și o Mare Stăpână, șefii Ordinului, care își asumau alternativ, timp de șase luni, autoritatea supremă.
Ordinul Mopsului era destul de cunoscut, chiar dacă francmasonii ar fi trebuit să acționeze în secret. În 1745 a apărut chiar și o carte despre Ordinul Mopsului, cu titlul captivant de „L’ordre des Franc-Maçons trahi et le Secret des Mopses révélé” („Ordinul trădat al francmasonilor și secretul revelat al mopșilor”).
Despre Ordinul Mopsului s-a spus că s-a stins pe măsură ce atitudinile față de francmasonerie s-au schimbat, deși unele relatări susțin că au continuat până la începutul secolului XX.
Dar, cine știe, poate că aparența morții este doar o lovitură de geniu a Ordinului și, de fapt, confrații se târăsc și astăzi pe podea, lătrând planuri de viitor…
