Așa cum a fost și cazul altor papi care au umplut Roma de rușine, Papa Benedict al IX-lea a ajuns în această poziție pe când era foarte tânăr (sursele istorice sunt divergente cu privire la acest aspect, dar cu siguranță nu avea mai mult de 20 de ani), pentru că era vlăstarul unei familii foarte bine conectate.
Să ne gândim puțin: cine ar da pe mâna unui tânăr de 20 de ani puterea și responsabilitățile unei funcții atât de importante fără a crede că toate acestea i se vor „sui la cap”?
Cum să trăiești viața unei supervedete din zilele noastre fără să te afecteze lumina reflectoarelor și atenția obsesivă a paparazzi-lor? În cazul lui Benedict, tocmai asta s-a întâmplat.
Născut în familia lui Teofilact, puternicul conte de Tusculum, Benedict a fost „ales” papă în 1032. Devenind papă, a urcat pe același scaun pe care stătuseră doi dintre unchii săi, care de 20 de ani reușiseră să păstreze papalitatea „în familie”.
Tatăl lui Benedict a cheltuit o sumă frumoasă pe seama electorilor papali pentru a se asigura că funcția va rămâne tot la ei. Faptul că tatăl său a cumpărat scaunul papal a avut un efect profund asupra tânărului Benedict.
Cinic și capricios din momentul în care a încălțat „sandalele Pescarului”, Benedict a avut o domnie marcată de episoade care au ilustrat nu numai totala lipsă de respect pentru tradiție, ci și pofta de nestăvilit pentru excese de tot felul.
În cuvintele dezaprobatoare ale unui cronicar, Benedict era „un demon din Iad deghizat în preot”. A câștigat acest tip de dispreț dedându-se cât de mult și cât de des a putut la toate păcatele imaginabile.
Acest papă se tutuia cu majoritatea prostituatelor din centrul Italiei, vindea funcții bisericești pentru sume grase (un păcat cunoscut sub numele de „simonie”), găzduia frecvent orgii bisexuale și chiar a mers atât de departe încât, la masă, ridica paharul în cinstea Satanei.
Dante Alighieri, autorul „Divinei comedii”, a proclamat domnia lui Benedict drept culmea josniciei din istoria papalității.
Așa cum s-a întâmplat cu atât de mulți papi înaintea sa, Benedict își datora poziția aristocrației romane, ceea ce însemna că majoritatea criticilor săi proveneau din rândul clericilor germani care ocupau funcții în Biserică.
Majoritatea adversarilor săi îl știau pe șeful lor drept un om bogat, autor de „numeroase adultere și crime ticăloase”.
Desideriu din Monte Cassino, care a fost contemporan cu Benedict al IX-lea și a domnit mai târziu sub numele papal Victor al III-lea, a scris că Benedict a comis „violuri, crime și alte fapte de nedescris”.
Domnia lui Benedict, scria Desideriu, a fost „atât de ticăloasă, atât de urâtă, atât de execrabilă, încât mă cutremur când mă gândesc”.
Însă Benedict nu dădea doi bani pe părerile criticilor săi. Baza puterii sale o constituiau membrii aristocrației romane și, cât timp cât l-au susținut, s-a simțit liber să facă orice.
