Din cabina sopranei Dianei Bucur, solistă la Opera Națională Română din Iași, se aud frânturi din arii cunoscute. Își încălzește vocea pentru un nou spectacol din programul unei stagiuni care va aduce multe surprize publicului. Reia câteva pasaje pentru a intra cât mai bine în rol, apoi ne zâmbește cald și ne oferă fragmente din viața ei, a omului care dă viață multor povești pe scenă.
– Simt o nerăbdare la dvs care cu siguranță este legată de planurile acestei stagiuni. Ce surpriză veți oferi publicului?
– Abia aștept să încep lucru la Turandot! Va fi la sfârșitul stagiunii, în concert. Este provocarea mea maximă, rolul la care visez de câțiva ani, de când am schimbat repertoriul, și în sfârșit sper să îl aduc pe scenă. Mi-aș dori ca visul să fie completat, atunci când va fi posibil, și de un spectacol cu regie și costume. Va fi extraordinar!
– De ce ați dorit să schimbați repertoriul?
– Nu mi-am dorit, nici nu am crezut că ar fi posibil, însă zarurile fuseseră aruncate și nu de către mine. La un moment dat, la Operă a venit un dirijor, Marcello Mottadelli, care mă auzise cântând prin cabine și mi-a spus: „Trebuie să schimbi repertoriul, să faci Turandot”. L-am privit cu neîncredere. Până atunci cântasem roluri lirico-lejere din Traviata, Elixirul Dragostei, Rigoletto, cel mult visam la un liric spint. Dirijorul m-a mai ascultat o dată și m-a sfătuit să încerc, măcar. Când ajungi la un anumit timp al vieţii nu te mai prind unele roluri lirice, iar în unele cazuri vocea evoluează spre un registru mai plin. A fost și cazul meu, din fericire.
Maestrul avea un mare har în a asculta vocile și a le direcționa exact către rolurile care li se potriveau. Ca dovadă, la recomandările sale li s-au dat șanse multor tineri din cor care au confirmat. Acum sunt soliști și cântă foarte bine.
– În cazul dvs cum a fost?
– Am început să studiez și, spre surpriza mea, lucrurile mergeau bine. Dirijorul m-a ascultat din nou, mi-a spus că voi face un rol minunat, însă era o problemă – noi nu aveam Turandot la Operă. Ca urmare, după ce mi-a sugerat să schimb repertoriul, că deja aveam vârsta și vocea necesară, mi-a recomandat Tosca, acesta fiind fiind primul rol dramatic pe care l-am interpretat. După Tosca au urmat Evgheni Oneghin, Aida, trei roluri dramatice și foarte grele, cărora le-am făcut față cu mult succes. Unde mai pui că ultimele două debuturi au avut loc la o distanță foarte mică de timp, de doar două săptămâni, însă nu a contat, totul a fost bine.
– Mai vorbim de emoții în cazul unui artist consacrat, care are mii de ore de muncă, sute de spectacole?
– Da, mai vorbim, pentru că sunt situații extreme în care vin din urmă tiparele emoționale pe care le ai ascunse prin ungherele sufletului. Poate fi vorba despre neîncrederile copilăriei, vocile alea care îți spun că te vei confrunta cu eșecul, cu un public care te judecă. Te ia panica și te întrebi ce cauți tu acolo. Te poți confrunta cu această scenarită și anterior spectacolului, dar se poate întâmpla chiar și în timp ce cânți. Ei bine, dacă ratezi un moment important, este posibil să repeți situația pentru că te-ai gândit la alte lucruri, în loc să fii prezent în rol întru totul. Am trecut și eu prin astfel de clipe.
– Și cum le-ați depășit? Publicul ce-a spus?
– Nu sunt chestiuni flagrante, puțini le sesizează și le înțeleg, suntem oameni, nu roboți. Problema nu este cespune publicul, ci contează părerea mea. Eu știu că nu a fost bine și nu mă împac cu acest gând. Sunt o perfecționistă și, evident, cel mai sever public și critic al meu. În ultimul timp, am mai schimbat din atitudine și am decis să fiu mai bună cu mine. Adică nu am lăsat garda jos, nu în sensul de indulgență, ci am acceptat că suntem oameni supuși emoțiilor.
– Cum dați viață unui rol? Noi pe scenă nu o vedem pe Diana Bucur, ci pe Violetta, din Traviata, sau o vom vedea pe Turandot. Publicul urmărește povestea, iar artistul vine în sprijinul lui pentru a-l ajuta să o înțeleagă.
– Pe scenă este mult din Diana Bucur. Publicul vede o versiune a ceea ce înțeleg eu dintr-un rol, eu sau regizorul. În general, se vede mult din personalitatea mea în rolul respectiv pentru că, dacă ajung la o interpretare care emoționează, înseamnă că eu însămi am pus ceva din mine și am rezonat pe acel nivel. Se simte și se vede feed-back-ul.
– Vorbiți cu pasiune despre operă. Ce-a a adus opera în viața dvs?
– Aproape totul! Un mare plus de încredere în mine, emoții pozitive, frustrări, satisfacții, relațiile vieții mele, prieteni, cam tot ceea ce am acum. Mi-a schimbat viața în bine, m-a așezat pe linia mea de destin și s-a văzut clar acest lucru. Am întâmpinat multe obstacole pe care le-am depășit fără să fac eu niciun efort, iar căile deschise au dus într-un singur punct – către operă. Am primit ajutor exact în această direcție.
– Când a început totul? Când ați cântat prima oară? Să fi fost în copilărie, aşa cum facem mai toţi, imagindu-ne în faţa unui public darnic cu aplauzele?
– Nici vorbă! Când eram copil nu îmi plăcea opera, dar nici o respingeam. Eu oricum eram în domeniul muzicii, cântam la vioară şi nu am avut o atitudine totală de refuz. Cred că a fost o combinaţie – am vrut să renunţ la vioară, pe care o studiasem până în clasa a opta cu un entuziasm moderat, şi am găsit opera. Acum, dacă mă uit în urmă, de fapt aşa a fost să fie. În clasa a opta, la examenul de admitere în liceu, am schimbat orientarea. Ştiam că am voce, am dat admitere la canto la Liceul „Octav Băncilă”. Aşa a început legătura mea cu opera. A început să-mi placă treptat, i-am dat de gust. Am început să învăţ cum se cântă, ceea ce anterior mi se părea complicat. Este o muncă de o viaţă, trebuie să te perfecţionezi, să fii atent cu vocea care este un instrument pretenţios.
text preluat de pe onri.ro
