Un dialog purtat cu soprana Mihaela Grăjdeanu, prim-solistă la Opera Națională Română din Iași (ONRI), este la fel de emoționant ca și spectacolele în care ridică sala în picioare.
– O viață dedicată muzicii. Cum ați ales scena?
– M-am născut cu drag de muzică. De când eram copil am visat să cânt, iar confirmarea că sunt pe drumul meu de destin a venit de foarte devreme. În curtea casei din București cântam toată ziua, în gura mare, de se minunau toți vecinii de vocea mea. Apoi m-am îndrăgostit de Operă. Două au fost momentele în care m-a răpit – unul a fost pe la șase ani, când am auzit „Aria lui Figaro” la radio. Am memorat-o și o cântam de zor. Într-o zi am adormit la prânz, iar când m-am trezit am constatat că am uitat-o. Vaiii, ce tristețe! Am alergat repede la vecina și am rugat-o să mi-o mai cânte. Mi s-a lipit de suflet! Apoi m-am îndrăgostit de spectacolul de operă, care mi-a sorbit sufletul. Aveam vreo 11 ani când am primit un bilet de la profesorul de muzică și ne-am dus la Opera din București, la „Povestirile lui Hoffmann”, de Offenbach. În momentul în care cortina s-a deschis am intrat într-o poveste. Mi s-a părut atât de firesc ca oamenii să cânte în loc să vorbească! Dar poveștile sunt la fel și nu sunt doar o piesă de teatru, ci o frântură de viață. Mi-a sorbit sufletul! Se cânta în românește, iar la pauză mi-am cumpărat programul de sală, am citit subiectul înavans și apoi am înțeles cât de frumos exprimă muzica sentimentele pe care deja le așteptam, eu cunoscând basmul. Ei bine, peste ani, „Povestirile lui Hoffmann” s-au jucat și pe scena Operei din Iași și am avut rolul care mi-a plăcut cel mai mult atunci când eram copil, cel al păpușii Olympia.
– Aveți o carieră impresionantă, peste 30 de ani petrecuți la Opera din Iași. Dacă ar fi să aruncați o privire spre trecut, care au fost momentele cele mai emoționante?
– Da, o viață de om trăită pe scena mea dragă! Dacă ar fi să dau timpul înapoi, îmi amintesc cu recunoștință de domnul profesor de muzică din școala generală. O școală obișnuită, dintr-un cartier obișnuit din București. El m-a remarcat și a spus: „Fata asta are voce, este altfel”. Și așa a început totul. M-a pregătit el, cu puterile sale financiare, m-a împins la concursuri de voce. Eram în gimnaziu când m-a înscris într-un concurs al liceelor de muzică, la canto. Pe acea vreme se putea, acum nu se mai poate ca un copil ce vine din afara spațiului liceelor de muzică să intre în competiție cu ei. Am fost la concursuri și am luat premii importante. Primii doi ani de liceu i-am făcut la „Ion Neculce”, unul dintre cele mai bine cotate licee ale timpului. Mi-a fost dragă învățătura dintotdeauna și am fost premiantă până în clasa a XII-a, fără un efort deosebit, datorită nivelului de cultură foarte ridicat. M-am pregătit ca să pot susține diferențele pentru a intra la Liceul de Muzică pe care l-am absolvit, apoi am urmat Conservatorul, la București. Eiii, dar și aici este o poveste emoționantă – eu nu urmasem integral școli de muzică și aveam un handicap interior că nu mă voi descurca. Îmi spuneam că nu voi face față celor care doar asta făcuseră, muzică, și mi-a fost teamă să mă duc să văd listele de admitere la Conservator. Îmi tot spuneam că nu am reușit, iar când m-am văzut deasupra liniei am izbucnit în plâns. Având în mine teama că nu voi fi la fel de bună precum colegii mei care absolviseră licee de muzică am muncit enorm, m-am perfecționat mereu. Aveam impresia că sunt mult în urmă, că vocea nu se ridică la dimensiunile cerute. Era doar o impresie… Îmi amintesc că după primul examen de Canto am plâns enorm în brațele bunicii, care nu înțelegea de ce eram înlăcrimată pentru că luasem o notă foarte bună. Ea mi-a spus mereu – „Ai încredere că Dumnezeu te va ajuta”.
– Care roluri v-au fost cele mai dragi?
– Toate rolurile sunt importante, de la cel mai mic, unde spui câteva cuvinte, până la cel principal și de marecomplexitate. Toate au fost importante și le-am tratat cu maximă seriozitate, pe toate cele 42 pe care le-am avut, cântate pe scena Operei din Iași, în primul rând. Rolul pe care l-am interpretat cel mai mult a fost cel din „Traviata”, pe care îl cântam la orice oră din zi și din noapte. A fost un rol învățat în Conservator în anul trei, integral, deși cerințele se limitau la câteva fragmente. Îmi amintesc că distinsa profesoară Arta Florescu ne certa – „Cum să cântați la 21 ani în rolul integral? Vreți să vă distrugeți vocile?”. Ei bine, l-am cântat cu enorm de mult drag și de foarte multe ori. Alt rol pe care l-am cântat mult a fost „Susanna”, din „Nunta lui Figaro”, apoi „Lucia di Lammemoor”, interpretate peste tot în țară. Am avut foarte multe concerte vocal-simfonice și în țară, și peste hotare.
– Ați vorbit despre pasiune, dar și spre tehnica vocală. V-ați păstrat aceeași voce de-a lungul carierei, ceea ce în lumea artistică este o performanță. Care să fie secretul?
– (stă ușor pe gânduri) Mă întreb și eu… Dar hai să vă spun un amănunt – când eram tânără, cel mai mult mă deranja vibrato-ul exagerat al vocilor bătrâne, așa le socoteam eu pe atunci, voci de peste 40 de ani. Auzeam acest vibrato exagerat și la biserica unde cântam, dar și la spectacole susținute de mari soliști. Asta a fost obsesia vieții mele – să nu ajung să-mi „bată” vocea. Dacă la început am crezut că este un lucru firesc, o consecință a trecerii timpului care afectează și musculatura laringelui, m-am convins că se poate și altfel. Studiind și lucrând pe mine, observând și la alții, corectând la elevi, în particular, această problemă, mi-am dat seama că este o chestiune de tehnică, de forțare, ce ține de dorința de a–ți depăși puterile timbrale. Așa suntem făcuți, această structură trebuie să o păstrăm și cu ea să mergem mai departe, nu trebuie să forțăm nimic. Observ voci tinere cu o timbralitate foarte plină și mă întreb de ce ar mai îngroșa mai mult? Eu spun de fiecare dată – „Nu forța!” și am repetat peste tot, la masterclassurile pe care le-am susținut, la cursurile pe care le-am oferit. E o modă cu acest vibrato care a apărut pe când eram studentă, iar acum s-a împânzit. Eu am ținut cont de aceste observații și se vede că, după atâția ani de carieră, vocea mea sună la fel de limpede!
Interviu preluat onri.ro
