Marina Știrbu lucrează de peste 20 de ani ca asistentă medicală, o bună parte din acești ani petrecuți pe Terapie Intensivă. Acum este asistentă-șefă pe secția 6 de Terapie Intensivă de la Spitalul de Boli Infecțioase.
Prima ei amintire din pandemie e ziua în care virusul a ajuns la Iași: 16 martie 2020. „E adânc înfiptă data în calendarul creierului nostru”, spune femeia.
S-au pregătit cu câteva săptămâni înainte, cum să îmbrace sau să dezbrace combinezoane, moment în care și-au dat seama că trebuie să cumpere oglinzi în spital. Doar așa puteau vedea cum să se păzească să nu-și contamineze îmbrăcămintea cu care plecau acasă.
„Consumul psihic e cel mai mare la ATI, fiindcă persoana din pat e 100% dependentă de personalul medical. Nu are cum să nu te afecteze suferința celui din pat sau să nu empatizezi cu pacientul. Nu ai cum – ești om, te afectează pur și simplu când îl vezi pe cel din fața cum cere ajutorul să respire și nu ai cum să-l ajuți”, povestește Marina Știrbu.
Cel mai mult a impresionat-o cazul unui tânăr de 37 de ani care a ajuns în Terapie Intensivă cu o formă severă a bolii. Era cu o afectare pulmonară apropiată de momentul în care se recomanda intubarea, iar pentru a-l ține cât mai mult pe ventilație non-invazivă personalul medical îl răsucea și-l așeza și pe burtă, să respire și așa.
„Era conștient, cooperant și n-am să uit niciodată cum îmi spunea că simte zeci de mii de înțepături de cuțit care îi străpung plămânii în timp ce stătea așa. M-a întrebat dacă e OK saturația, mai scăzuse, dar îi spuneam că e în regulă. A depășit cu bine momentul după 3 săptămâni la Terapie Intensivă, suntem și acum prieteni pe Facebook”, a spus asistenta.
Pandemia i-a prins speriați și i-a împins mereu la un pas de epuizare pe ea și pe toți colegii ei. Dar cel mai greu i-a fost ei acasă. Nu și-a îmbrățișat fiica timp de 10 luni, de frică să nu o infecteze.
„Împlinise 14 ani, când sunt mai dificili copiii, mai greu de colaborat cu ei, și se resimte acum faptul că nu am fost destul timp acasă. Lipseam zilnic de dimineață până seara, iar la vârsta ei a putut înțelege pericolul bolii și 10 luni din martie nu ne-am îmbrățișat. Și acum decontaminez totul, a ruginit și butucul de la ușă”, a povestit femeia.
După mai bine de un an și jumătate de pandemie, Marina Știrbu spune că luminița de la capătul tunelului se vede din ce în ce mai aproape, cu cât se vaccinează mai mulți oameni.
„Cred că această perioadă ne-a unit foarte tare, s-a creat între noi o legătură care cu greu poate fi distrusă. Le-aș mulțumi colegilor pentru puterea de care au dat dovadă, că au fost multe perioade grele, în care poate ne-am și certat, am plâns împreună, am răbufnit, dar întotdeauna am mers înainte… pentru binele pacientului”.
