Prescripția e un mod de a-l sancționa pe cel care a fost delăsător cu dreptul său și nu a profitat de beneficiul pe care i-l oferă legea pentru a apela la forța de constrângere a statului, atunci când datornicul său nu se achită de obligații. Reglementată în Codul civil, prescripția trebuie invocată în instanță de către cel în folosul căruia curge, iar asta cât mai curând posibil. Termenul general de prescripție este de trei ani, iar unele evenimente pot duce la întreruperea ori suspendarea lui. Iată, în continuare, cele mai importante lucruri despre prescripția dreptului la acțiune în legislația civilă.
În drept, poți să faci un lucru de bunăvoie, la timp și în condițiile la care te-ai obligat (sau ești obligat prin lege), sau poți să nu-l faci. Dar cel căruia îi datorezi un lucru poate să ceară ajutorul statului, în instanță, pentru a te îndupleca să-i dai ceea ce-i datorezi (vorbim de datorii ca o idee atotcuprinzătoare). Nici dreptul acesta însă (de a cere ajutorul statului) nu e o chestiune la care să putem apela oricând, să zicem, după un număr foarte mare de ani, când ne aducem aminte.
Iar limitarea aceasta în timp se cheamă prescripție a dreptului la acțiune (al titularului acelui drept).
Termenul de prescripție și de când se calculează
În general, acesta este de trei ani și începe să curgă de la momentul când titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului.
Atenție! Fiind vorba de un termen general, acesta se va aplica în special acolo unde nu există niciun termen prevăzut expres, altul decât cel de trei ani.
În afară de termenul general de prescripție, există și o serie de termene de prescripție diferite, pe care le voi prezenta de la cel mai scurt, la cel mai lung.
În primul rând, e vorba de termenul de prescripție de un an. Acesta se aplică, printre altele, în cazuri precum cel al avocaților care acționează împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor sau în cazul notarilor, pentru plata sumelor care le sunt datorate pentru actele funcției lor.
În al doilea rând, există un termen de prescripție de doi ani. Aici, de exemplu, e vorba de drepturi bazate pe un raport de asigurare sau reasigurare.
De asemenea, există un termen de prescripție de zece ani. Un astfel de termen se aplică, de exemplu, drepturilor reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție sau în cazul reparării prejudiciului adus mediului înconjurător.
În final, trebuie știut că există o serie de drepturi la acțiune imprescriptibile. E vorba, mai exact, de acțiuni precum cea în constatarea nulității absolute a unui act juridic sau cea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Întreruperea și suspendarea termenului de prescripție
Există momente când termenul de prescripție, din anumite motive, fie începe să curgă iar de la început, fie este suspendat și curgerea lui se reia după ce a trecut faptul care l-a suspendat.
În primul caz e vorba de întreruperea termenului de prescripție, care implică, de obicei, o anumită acțiune din partea titularului dreptului. În esență, cazurile de întrerupere a termenului de prescripție se referă la:
- un act voluntar de executare sau recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de
către cel în folosul căruia curge prescripția; - introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, înscrierea creanței la masa credală în cadrul
procedurii insolvenței, depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe
cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie; - constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării
judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul
prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă; - orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere;
- alte cazuri prevăzute de lege.
În astfel de cazuri, termenul de prescripție, ulterior faptelor menționate anterior, va curge de la zero.
În cazul suspendării, nu mai e vorba de o recurgere a termenului, de la zero, ci de o perioadă în care termenul nu mai curge.
Există mai multe cazuri de suspendare a termenului de prescripție. De exemplu, astfel de cazuri sunt aplicabile între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt sau în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară.
Când trebuie invocată prescripția dreptului la acțiune, dacă termenul s-a împlinit
Cel căruia îi este opus un drept (cerându-i-se executarea unui obligații) nu beneficiază, automat, de efectul prescripției. Mai exact, dacă titularul unui drept introduce o acțiune împotriva debitorului obligației corelative, cel din urmă este singurul care poate invoca prescripția dreptului, pentru a beneficia de efectele acesteia. Prescripția e o sancțiune pentru titularul unui drept, cum spuneam mai sus. Așadar, ea curge în folosul celui care datorează ceva, iar nu în folosul celui căruia i se datorează acel ceva.
„Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă”, scrie în Cod. Apoi, ceva mai jos, actul prevede că prescripția „poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.
