„Există această spaimă ca nu care cumva copilul să rateze un prag de trecere, să nu care cumva să i se trântească în față „ferestrele de oportunitate”. D-aia trebuie dat la balet, la tenis și înot, la trei limbi străine, dintre care două să fie chineza și araba, la robotică și educație financiară”.
Victoria Pătrașcu este din genul celor care spun lucrurilor pe nume. Grația din textele pentru cei mici devine bisturiu când pe masa de discuții este expusă tema literaturii pentru copii. „Nu se face nimic nici pe partea de educație a lecturii. Din școală lipsesc cărțile pe care copiii le citesc acasă, iar textele literare sunt disecate la orele de literatură ca la abator, doar mațele și putoarea mai rămâne de ele. Cum să guști literatura dacă nu ai fost învățat să o citești, să o înțelegi, să o lași să te modifice interior?”
Un interviu cu una dintre cele mai îndrăgite autoare din literatura contemporană pentru copii din România. Potrivit site-ului Cartepedia.ro, Victoria Pătrașcu are o experienţă de peste un deceniu ca redactor în presă, iar din 2007 se ocupă de proiecte educaţionale destinate, în mare parte, copiilor. În septembrie 2007 a obţinut premiul al II-lea la concursul de dramaturgie „100, 1000, 1000000 de poveşti”, organizat de Teatrul Ion Creangă, cu piesa „O poveste cu Bulbuc/Care intră în bucluc”. A publicat Ziua în care a fugit somnul (Nemira, 2008), o carte pentru copii de 4-8 ani, realizată în colaborare cu ilustratoarea Irina Dobrescu și Stejarul pitic, cel mai bun tătic (Cartea Copiilor, 2012) în colaborare cu ilustratoarea Livia Coloji. A fost inclusă, alături de alţi autori români contemporani de literatură pentru copii, în antologia „Bookătăria de texte şi imagini”, editată de Clubul Ilustratorilor în 2009.„Bunica, biata de ea! Țin minte cum ne-a citit, luni la rând, din «Ciopârțilă»”
Vasile Ernu: Dragă Victoria Pătrașcu, spune-mi, te rog, cum ai decis să devii scriitoare de cărți pentru copii? O meserie deloc simplă. Să scrii pentru copii e mult mai greu decât să scrii decât pentru cei mari? Pe ei nu prea ai cum să-i minți…
Victoria Pătrașcu: Primesc această întrebare destul de des și de fiecare dată mă lasă descumpănită. Nu cred că decizi să devii scriitor, nici de adulți, nici de copii. Nu cred că te trezești într-o bună dimineață cu această idee stranie în cap. Cred că, mai degrabă, pur și simplu ți se întâmplă.
Dar, ca să îți răspund la întrebare, pe mine m-a pasionat foarte tare povestitul. Am fost privilegiată să mă nasc într-o familie de iubitori de literatură și de cărți. Mai toți erau mari povestitori. Am fost expusă de mică la literatură, iar tatăl meu, care scrie teatru, ne dramatiza poveștile sau ne „monta” scenete care aveau ca personaje principale jucăriile preferate.
Țin minte cum la masa din sufrageria bunicilor mei trăgea fața de masă vișinie, pentru a nu fi zărit, și mânuia păpușile, ursuleții și mașinuțele noastre. Brusc, lucrurile banale prindeau viață, se mișcau, ne vorbeau.
Victoria Pătrașcu: Nu îmi mai aduc aminte subiectul acelor piese, dar îmi aduc aminte uluirea și încântarea pe care le simțeam, dorința ca bucățica aia de timp în care o lume imaginară se construia pe scândura unei mese să nu se termine niciodată.
Așa că, prin imitație, am început la rându-mi să spun povești prietenilor mei, să îmi exersez puterea de a-i ține cu ochii mirați și curioși. Îmi plăcea puterea pe care o simțeam atunci când inventam lucruri și eram crezută. Nu mi-am dorit să scriu neapărat pentru copii. Și asta mi s-a întâmplat.
Dar nu am regretat o clipă, deși nu a fost ușor deloc, mai ales la început. Mi-au plăcut și încă îmi plac provocările pe care le presupune scrisul pentru copii, fie că este dramaturgie, proză sau poezie.
Îmi place libertatea pe care mi-o dă scrisul la o poveste, chiar și constrângerile care mă țin în priză și mă motivează să găsesc soluții. Și, da, este și greu. Învârtesc uneori și o jumătate de an o poveste în cap până să o pun pe hârtie.
– Pe tine ce cărți din copilărie te-au marcat? Care sunt modelele tale de autori la acest capitol? Ai și ilustratori preferați?
– Copilăria mea a fost în perioada comunistă, iar cărțile pe care le-am avut erau cele care apăreau atunci. Cred că au apărut multe cărți valoroase, unele remarcabile. Am citit înainte de a ajunge la școală, dar multă vreme ne-a citit bunica. Biata de ea! Țin minte cum ne-a citit, luni la rând, din „Ciopârțilă”, cartea lui Tiberiu Utan.
