Regizorul Bogdan George Apetri a plecat din orașul natal acum mai bine de două decenii. La 18 ani a știut că este prea devreme să își urmeze pasiunea pentru regie, așa că a mers la Facultatea de Drept. Dar a vrut mereu să spună povești, chiar și în facultate atunci când mergea la cinema de 7-8 ori pe săptămână sau citea cărți de film la Centrul Cultural Francez sau la Institutul Britanic. Așa că, la 24-25 de ani, a început să studieze filmul, atunci când putea să privească cinematografia cu alți ochi, așa cum spune el. Și a ajuns la New York. Întâi ca masterand, apoi ca profesor de regie la Universitatea Columbia.
Vine în fiecare an câteva luni în România. Și spune că, în ciuda faptului că Piatra Neamț s-a schimbat foarte mult, „oamenii de acasă au rămas la fel, natura foarte frumoasă din jur a rămas aceeași, inima locului bate la fel”. Știe că peste câțiva ani se va întoarce definitiv în țară. Dar până atunci se bucură că îi poate învăța film atât pe americani, cât și pe străinii care studiază în orașul care nu doarme niciodată.
Bogdan George Apetri a avut în plan o trilogie filmată în orașul său natal, Piatra Neamț. Și după „Neidentificat”, câștigătorul trofeului ANONIMUL 2021, „Miracol” este a doua parte a acestui proiect. Ne-am întâlnit cu Bogdan George Apetri să vorbim despre un film a cărui idee a apărut într-o dimineață foarte devreme, scrisă repede pe un șervețel, așa cum glumește regizorul „ca Churchill la Conferința de la Ialta, dar cu intenții mai bune”. Și am ajuns să vorbim de toate – de la drumul foarte scurt din Piața Neamț la New York, la cât de mult l-au ajutat cazurile de drept penal pe care le-a avut în tinerețe, rolul unui regizor sau ce știu străinii despre „filmul românesc”.
Bogdan George Apetri:„O idee nu valorează prea mult în sine, trebuie apoi să îți dai seama dacă vrei să trăiești cu ea 2-3 ani”
Bogdan George Apetri, ce așteptări ai de la cel mai nou film al tău, „Miracol”? Un film care îmbină intensitatea unei drame și tensiunea unui thriller psihologic cu suspansul și intriga atent construită a unui film polițist și care îi are în rolurile principale pe Ioana Bugarin și Emanuel Pârvu.
Am aceleași așteptări ca la orice film pe care îl fac – ca uriașa muncă din spatele ecranului (nu numai a mea, dar a întregii echipe), miile de decizii luate pe parcursul procesului foarte lung de facere a unui film să ajungă dincolo de ecran la spectatori, să se traducă într-o experiență interesantă și emoțională pentru ei, astfel încât să nu uite filmul prea ușor după ce ies din sală sau închid televizorul. Simplific puțin, bineînțeles dar, când vin oameni la mine și îmi spun că au văzut „Miracol” și încă se gândesc la el zile sau săptămâni mai târziu, ăsta e cel mai mare compliment pe care îl poate primi un regizor. Nu premii la festivaluri, nu recenzii bune, ci oameni care îți întorc filmul pe toate părțile după ce l-au văzut, care îl dezbat cu prietenii, care încă analizează ce au simțit în timpul proiecției mult timp după ce filmul s-a încheiat.
„Miracol” pare, la prima vedere, un film împărțit în două povești diferite. Una o urmărește pe tânăra călugăriță novice Cristina Tofan (Ioana Bugarin) în timp ce se strecoară afară dintr-o mănăstire izolată, pentru a merge la spitalul din orașul vecin. Cealaltă îl are în centru pe Marius Preda (Emanuel Pârvu), inspectorul de poliție plecat pe urmele ei și care-i reface drumul pas cu pas – într-o structură perfect oglindită. Cum se împacă cele două universuri, foarte diferite la prima vedere, cel al mânăstirii și cel al poliției?
Nu se împacă în plan intelectual sau tematic, ci strict emoțional și organic, prin intermediul personajelor care populează povestea, a circumstanțelor în care acestea se găsesc. Cu alte cuvinte, nu am pornit cu ideea de a pune în opoziție mânăstirea cu poliția, ar fi fost o mare greșeală din punctul meu de vedere. Nu pornești la drum cu o temă, cu o idee fixă, cu o demonstrație pe care speri că filmul o va pune pe tablă pentru spectatori – dimpotrivă, pleci la drum cu personaje, cu oameni, cu dorințele lor, cu obsesiile lor, cu greșelile lor, cu părțile lor bune și rele. Într-un fel, personajele te trag în direcțiile lor oricum, indiferent de ceea ce crezi că vrei să spui la început. Cel care trage linia la sfârșit e spectatorul, nu tu. El e cel care știe sau simte despre ce este vorba în filmul pe care tocmai l-a văzut. Revenind la „Miracol”, nu pot da prea multe din poveste, așa că invit publicul să meargă la film și să vadă în ce feluri sunt cele două capitole legate.
Cum ai ajuns la această poveste?
E greu de spus de unde vin ideile, ele vin pur și simplu și nici nu cred că trebuie să cercetezi în amănunt cum, unde, când se întâmplă asta. Trebuie doar să fii foarte atent, uneori pot trece pe lângă tine și tu să nici nu îți dai seama. În cazul filmului ăsta, ideea mi-a venit pur și simplu brusc, într-o dimineață, foarte devreme – și mi-a venit deja pe jumătate închegată, cu structură cu tot. De unde, nu știu. Am pus-o repede pe un șervețel, ca Churchill la Conferința de la Ialta – dar cu intenții mai bune – și m-am apucat de scris câteva zile mai târziu, după ce am definitivat arhitectura poveștii. O idee nu valorează prea mult în sine, trebuie apoi să îți dai seama dacă vrei să trăiești cu ea 2-3 ani, dacă are potențial, dacă se poate adânci din ce în ce mai mult pe măsură ce o dezvolți. Idei îmi vin în fiecare zi, dar vasta majoritate nu trec nici măcar de primul baraj al simțului meu critic atunci când sunt puse sub lupă.
Și cum crezi că poate să ajute filmul tău zecile de cazuri reale de adolescente care au nevoie de suport?
Aș minți să spun că filmul meu poate ajuta direct adolescente care au nevoie de suport. Puține filme pot ajuta direct pe cineva, ele funcționează altfel. Efectul lor e de cursă lungă, ele funcționează mult mai adânc, mult mai indirect. Filmele nu pot rezolva probleme și nici nu pot oferi răspunsuri, pentru că, de cele mai multe ori, ele ridică întrebări la care spectatorul trebuie să răspundă mai devreme sau mai târziu, dacă încă se gândește la film, conform life,ro.
Dacă nu te mai gândești la film când ieși din sala de cinema, atunci efectul lui se evaporă instantaneu. Un film bun e ca o oglindă – ne arată cum suntem noi de fapt, așezându-ne poate pe traiectoria lungă a descoperirii de sine, și poate a unor schimbări interioare mai devreme sau mai târziu. Dacă personajele nu te emoționează, dacă nu sunt veridice și nu simți adevărul din spatele acțiunilor lor, atunci filmul e doar o distracție, nu e artă. Arta nu poate schimba decât dacă e adevărată, dar și așa e cu bătaie foarte lungă, oricât am vrea noi să credem altfel.
După „Neidentificat”, câștigătorul trofeului ANONIMUL 2021, „Miracol” este a doua parte a trilogiei la care lucrezi.Bogdan George Apetri, ce urmează în aventura care are loc în Piatra Neamț?
Urmează un al treilea film – și ultimul – din această trilogie. Acum sunt în faza de rescriere a scenariului. Urmează apoi să se pună în mișcare toate rotițele finanțărilor și sper ca procesul ăsta să nu dureze prea mult și să filmăm cât mai repede. La fel ca și celelalte, al treilea film va avea o poveste separată, de sine stătătoare, dar universul va fi identic – același oraș mic de provincie – iar constelația de personaje va fi tot asta. Vom vedea din nou personaje secundare din alte episoade devenind principale în al treilea film, și vice-versa.
Cele trei filme se petrec toate în Piatra Neamț, orașul tău natal. Cum a fost întoarcerea acasă?
Nu a fost deloc o întoarcere pentru mine pentru că simt că nu am plecat de tot niciodată. Deși trăiesc de douăzeci de ani la New York, mă întorc acasă în fiecare vară – aproape fără excepție – de multe ori și iarna. Ideal, încerc să stau trei-patru luni la Piatra Neamț, în fiecare an. Așa că nu am simțit filmarea ca pe o întoarcere, ci ca pe o consecință normală a faptului că fac un film într-un loc pe care îl știu și îl simt foarte bine.
Dar cât de mult s-a schimbat orașul de când ai plecat… sau poate cât de diferit este orașul tău de cel pe care îl prezinți în filmele tale?
S-a schimbat foarte mult, cum e și normal, în cele două decade de când am plecat. În anumite privințe în bine, în altele parcă nu. De exemplu, la câte mall-uri și supermarket-uri și hypermarket-uri s-au construit pe lângă oraș, sunt zone în care nu mai știu dacă sunt acasă sau tot la New York – exagerez puțin, dar parcă s-a pierdut oarecum ceva din specificitatea locului. Bine, ăsta este mersul lumii și nu avem ce face. În plus, culmea, populația a scăzut, de la 120.000 undeva la 70.000, și simt parcă mai mult ca altădată că orașul este mic. Dar oamenii rămași nu s-au schimbat prea mult, natura foarte frumoasă din jur a rămas aceeași, inima locului bate la fel.
De fapt, asta am vrut și să surprind în filmele mele, esența locului, seva orașului și a oamenilor de acolo, microuniversul unui loc de provincie – nu m-a interesat nicăieri să spun că e Piatra Neamț sau să mă asigur că spectatorii își vor da seama unde s-a filmat. De asta nu am insistat deloc pe accent, de exemplu – e vorba de un univers cinematic nelocalizat precis până la urmă, poate să fie un oraș din Moldova, Muntenia sau Ardeal. Ceea ce contează este ca acest oraș de provincie să se simtă autentic în lumea filmelor din trilogie.
Cum ai ajuns în America?
Am ajuns foarte simplu – la sfârșitul facultății de Drept, am reușit să conving TVR Iași să mă lase să regizez un film pentru ei. Am trimis apoi filmul mai multor universități de film, am ales Universitatea Columbia dintre cele care m-au acceptat și am plecat acolo în 2001. Așa am ajuns în America, ca student la master, la regie de film. Nu am plecat de capul meu, fără un scop anume, fără să am un loc precis acolo, un loc al meu. Să fi plecat pur și simplu în America fără o ancoră, fără să am o rădăcină acolo, fără să am ceva de făcut, ar fi fost o greșeală imensă. După douăzeci de ani, uite că sunt în continuare strâns legat de Universitatea Columbia și asta înseamnă foarte mult.
