„Intri într-o logică a puterii și într-o disciplină de partid care pe termen lung te anihilează ca scriitor, artist, gânditor”, spune autorul cunoscutului roman „Sînt o babă comunistă”.
Scriitor, profesor și om politic. Așa îl descrie wikipedia pe Dan Lungu, care pare însă iremediabil supărat pe politică, după mandatului de senator USR pe care l-a avut între 2016 și 2020. Conferențiar universitar doctor la catedra de Sociologie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Lungu a devenit celebru peste noapte în urmă cu 15 ani, când a publicat romanul „Sînt o babă comunistă”. Au urmat alte succese literare, ecranizări, autorul de 52 de ani fiind astăzi tradus în peste 15 limbi.
Despre copilăria în Botoșani, saltul de la poezie spre proză, dar și despre ce efect are politica asupra creatorilor, într-un dialog, ca între confrați, cu Vasile Ernu. „Șantierele erau Disneyland-ul nostru” Vasile Ernu: Dragă Dan Lungu, nu am mai vorbit de mult nici nu știu de unde să o iau. Hai să pornim din Botoșani – ador regiunea aia. De acolo vii. Mai ții legătura cu locul copilăriei? Ce înseamnă acel loc pentru tine? Îți duci copiii pe acolo? Dan Lungu: Da, ajung destul des la Botoșani. De Crăciun și de Paște ne adunăm cu mic cu mare la părinți, astea sunt repere fixe, dar mai ajungem și în restul anului. Am și foarte mulți prieteni acolo, precum și cititori.
„La Iași am ajuns, ca tot moldoveanul, la facultate” – Știai din liceu ce vrei să faci sau asta a venit așa odată cu ruptura din ‘89? Pentru că noi eram la filosofie, iar – tu la sociologie – nu ne-am intersectat, dar eram pe aceleași holuri… Care a fost aventura ta cu venirea la Iași? – Ceea ce am știut dintotdeauna este că vreau să scriu, în rest lucrurile nu mi-au fost foarte clare. Scriu de mic. Evident, am început cu texte foarte naive. Când am ajuns la sociologie, eram deja un scriitor aproape format, publicasem în presa culturală și în câteva volume colective. La liceu, s-a jucat pe scena școlii o piesă de teatru scrisă de mine.
Am scris multă, foarte multă poezie, dar volumul de debut e ușor mai gros decât o lamă de bărbierit. Am făcut o selecție la sânge. Și acum mai am câteva kilograme bune de poezie prin sacii mei cu hârtii de toate mamele. La vreun an după apariție, am făcut greșeala să-mi recitesc volumul. Am avut un șoc îngrozitor, fiindcă mi-am dat seama că nu aveam voce. Erau versuri cultivate, cu tehnică bună, dar fără o voce personală puternică. Negreșit aș fi intrat cu ele în Uniunea Scriitorilor, dar nu asta voiam eu de la literatură. Mi-am jurat să nu mai public o perioadă, până mă limpezesc. Am mai scris poezie de atunci, dar n-am mai publicat nimic. Uneori, în pagini de proză recuperez mai mult sau mai puțin conștient experiența mea de poet și de dramaturg, ceea ce nu e rău deloc. Asta îmi place, printre altele, la roman, că e un gen permisiv, care îți îngăduie să-ți recuperezi ratările, să-ți lingi rănile, să faci terapie cu tine însuți.
– Un subiect care mă interesează direct: cum e să fii tată de adolescenți. Vin și eu din urmă și iau notițe. Am văzut cartea ta Vlogger la 13 ani. Vine cumva să acopere această preocupare? Ce înseamnă această experiență și ce înseamnă această carte? – Eu asociez adolescența cu vocea în schimbare și asta mă face să o înțeleg mai bine. Vocea nesigură, neașezată, care glisează între pițigăiat și răgușit, care-și trădează proprietarul în cele mai importante momente, subminându-i discursul și iluzia autorității, ceea ce-l enervează, ei bine, această voce seamănă foarte mult cu personalitatea tulbure a adolescentului. Soluțiile mele sunt răbdarea și umorul. Nu sunt un talent pedagogic, dar am vocația ascultării celuilalt. Îl aud ce spune și sunt atent, chiar curios. Pandemia mi-a dat prilejul să stau mai mult cu Filip, băiatul meu preadolescent. Am stat la taifas cu el. Vlogger la 13 ani e o carte scrisă în urma acestei experiențe. Gașca lui online mi-a amintit de propria mea gașcă cu care bântuiam pe la blocuri, prin gară sau în parc.
– Revenim în Copou. Mereu sunteți văzuți în trei – sau erați, nu mai știu: Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Teodorovici.
Era un soi de Trio de Copou al literaturii române contemporane chiar dacă fiecare face alt tip de literatură. Știi ce mi s-a părut comun la voi? Un anumit tip de umor subtil, inteligent, deloc agresiv – molcom, bun, dar care-și face treaba. Cum e cu umorul, din păcate tot mai rar la noi, în literatura ta? Și chiar a colegilor tăi de Copou… – Nu numai umorul ne unește, ci și o prietenie veche. Plus o dorință de a urni lucrurile și de a face proiecte. Să ne amintim de Club 8 și de Outopos. Apoi, de FILIT, evident. Cred că mai avem în comun un anumit talent pentru management cultural, simțul evenimentelor, capacitatea de a crea atmosferă. În fine, e o echipă cu care oricând m-aș înhăma la un proiect nou. Revenind la umor, chestiunea e serioasă. O cultură dominată de definiția estetizantă a literaturii nu vede cu ochi buni umorul – imediat riști să fii trecut la literatură umoristică, de divertisment, la genul minor, alături de literatura pentru copii.
Lucrurile se află în plină schimbare acum. Pentru mine, umorul e unul din ingredientele de bază ale talentului de prozator, alături de empatie, simțul observației și auzul fin, talent care e diferit de cel al poetului. Așa cum Howard Gardner vorbește de inteligențe multiple, cred că și talentele literare sunt multiple, specializate cumva pe genuri. Despre politică – Spune-mi, te rog, cum a fost experiența de senator: trecerea din lumea universitară, cultural-literară în lumea politică, în nucleul ei dur? Ce a însemnat această experiență pentru tine? – E o experiență pe care n-am digerat-o pe deplin, încă mai meditez. Intri într-o logică a puterii și într-o disciplină de partid care pe termen lung te anihilează ca scriitor, artist, gânditor. Asta am resimțit cel mai acut, constrângerile/cenzura implicită a propriului partid, care funcționează indiferent cum se numește acela, plus volatilitatea principiilor. Nu cred că miezul puterii e pentru artiști.
Pe de altă parte, politica este esențială în funcționarea câmpului cultural, așa că e nevoie de implicare. Concluzia mea provizorie este că vâltoarea politicii este pentru managerii culturali, care să apere interesele creatorilor. Pentru creatori e o experiență în anticamera ratării. – Eu aștept o carte despre experiența ta politică. Va veni sau e nevoie de timp? – În parte, „Șoferul din Oz” se nutrește marginal din această experiență, ca logică a puterii sau ca atmosferă. Asta nu înseamnă că recunoști x personaj sau y situație. Pe măsură ce trece timpul, e o temă care va reveni în ceea ce scriu, sunt sigur.
