Daniel David, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România, explică în amplul interviu acordat Gazetei Sporturilor de ce românii au tendinţa de a se lăuda excesiv cu performanţele unor sportivi.
– Domnule David, câştigăm tot mai puţine medalii, nu avem o strategie naţională, iar ultimii noștri campioni par mai degrabă nişte apariţii meteorice, nişte produse ale unor părinţi care au avut timp şi bani să investească în ei. Care credeți că sunt motivele decăderii sportului în România?
– E un fenomen mai general, noi avem o problemă cu instituţiile în această ţară. Nu avem nişte instituţii puternice, nici în educaţie, nici în sănătate, nici în economie şi nu avem instituţii puternice nici în sport.
– Detaliați!
– Din acest motiv, nu avem proceduri, nu avem predictibilitate, apar fenomene neobişnuite, acum ne prăbuşim, acum creştem. Autorităţile au atitudini foarte proaste faţă de sportivi.
Toţi apreciem o mare performanţă, dar când cineva ia două medalii şi te apuci şi îi dai premii de milioane sau cel mai înalt titlu pe care îl poate acorda o ţară, stai şi te întrebi ce o să se mai întâmple dacă mai câştigă două medalii. Ce facem? Îl facem cetăţean planetar?
– Oare e vorba de stima de sine pozitivă compensată, asa cum aţi descris-o dumneavoastră în „Psihologia poporului roman”? Vorbim exagerat de mult şi lăudăm nişte rezultate excepţionale, dar care sunt doar excepţii şi care nu sunt reprezentative pentru ţara noastră?
– Nu, eu cred că, pur şi simplu, avem noi tendinţa de a exagera şi de a polariza atributele pentru că dacă persoanele pe care le lăudăm azi fac mâine o greşeală dăm cu ei de pământ.
Un bun exemplu în acest sens este cariera Simonei Halep. Când câştigă o ridicăm în slăvi şi suntem mândri de ea, când pierde o criticăm exagerat.
– Cam aşa e. Asta arată o ţară care nu are instituţii serioase şi o societate încă nematurizată. Trebuie să ne bucurăm când un sportiv român câştigă, dar nu poţi să pui toată energia unei ţări în succesul unui sportiv. Succesul unui sportiv înseamnă mai multe lucruri, contează şi suportul pe care îl dă statul, angajamentul familiei, angajamentul unor privaţi, propria muncă.
– Legat de acest subiect, avem de ce să fim mândri ca români atunci când un sportiv român are performanţe?
– Dacă îţi place sportul respectiv, te poţi bucura de performanţa obţinută. Dacă apreciezi pur şi simplu talentul şi dedicaţia acelui sportiv, iarăşi te poţi bucura. Dar una e să te bucuri într-o manieră echilibrată, sănătoasă, normală, alta e să te arunci în faţă cu cuvinte mari, premii de milioane, titluri sau medalii date de statul român.
– Am fost în urmă cu doi în Islanda și am vorbit cu un profesor doctor în antropologie și sociologie care colabora cu federația islandeză de fotbal și care spunea că sportul pentru ei este un mod de educare a oamenilor și nu are drept scop crearea unor vârfuri. La noi pare invers. Ne lăudăm cu sportivii de top, îi premiem, facem poze cu ei, dar nu prea investim în sportul de masă. Cum e mai bine?
– Islanda nu are nişte vârfuri excepţionale pentru că nu are o populaţie numeroasă, nu te poţi aştepta să iasă nu ştiu câţi campioni. Cred că modelul bun este acela în care ai nişte instituţii puternice care ridică un nivel general, iar după aceea pe fondul respectiv să scoţi în faţă şi nişte campioni. Aşa ar trebui să se întâmple şi în educaţie.
– În ce sens?
– Nu ar trebui să ne aflăm pe ultimul loc sau penultimul la testele PISA şi apoi să ne lăudăm cu câţiva olimpici. Ar trebui să fim la testele PISA pe o poziţie onorabilă, iar pe acea platformă să scoatem şi olimpici. Aşa ar trebui să fie şi în sport. Noi avem o populaţie numeroasă, dacă am avea o bază sănătoasă aşa cum este în Islanda sau în alte ţări, am scoate mult mai mulţi campioni. Şi mai e o problemă.
-Care?
– Noi îi căutăm doar pe cei talentaţi şi îi ignorăm pe ceilalţi, pe când prima noastră filozofie ar trebui să fie să atragem cât mai mulţi copii către sport şi apoi să vedem care dintre ei sunt şi talentaţi.
