Pe o uliță pietruită dintr-un sat nu foarte îndepărtat al județului, o căsuță cu pereți zugrăviți în culori tari stă să cadă peste cei nouă membri ai familiei. Cea mai mare dintre fete s-a mutat la Iași, în centrul nostru ridicat pentru copii foarte buni, care vor să învețe, dar care nu au bani să fie purtați pe la școli înalte. Însă mămica, Paraschiva Mihaela, este 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐫𝐜𝐢𝐧𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐧𝐨𝐮, așa că numărul celor de acasă nu a scăzut. În uterul său este deja o mogâldeață de 4 luni și jumătate.
Prin curte e vânzoleală mare la începutul acestei toamne. Printre rațe și găini, printre copiii mai mici sau mai mari care își împart biscuiții cu o pisică vărgată, slabă, și cu un câine legat în lanț, au venit muncitorii care le vor ridica 𝐨 𝐜𝐚𝐬𝐚̆ 𝐧𝐨𝐮𝐚̆. Cum au primit vestea cei din familie? Mama, Paraschiva, nu a dormit toată noaptea și s-a întrebat dacă nu cumva este un vis. Dar acum știe că e realitatea. E convinsă că acesta este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile sale fierbinți.
De aceea plănuiește ca într-una dintre camerele viitoarei locuințe să amenajeze 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐜 𝐚𝐥𝐭𝐚𝐫. Are multe icoane și vrea să își facă un loc deosebit pentru rugăciune în care să poată aprinde, obligatoriu, o candelă.
Paraschiva se simte rău de câteva zile. Nu știe dacă de la sarcină sau din alt motiv. A mai fost bolnavă și se teme. I-a fost extirpată o 𝐭𝐮𝐦𝐨𝐚𝐫𝐞 care îi crescuse în mod ciudat pe degetul mare al mâinii stângi. Șapte ani a ignorat problema, tumoarea s-a tot dezvoltat și a ajuns la bisturiu. Nimeni nu îi garantează că nu va mai avea probleme, că nu mai există celule maligne care să îi invadeze trupul uscățiv și tânăr, de 38 de ani. Iar acum, când are această stare proastă, se gândește la ce e mai rău. Speră să ajungă să vadă locuința ridicată.
În căsuța colorată cu două camere nu mai stau nici părinții, nici copiii din iarnă. Și-au încropit, pentru a supraviețui, o cameră într-o 𝐟𝐨𝐬𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐮𝐫𝐚̆, care acum cam mustește din cauza igrasiei. Bordeiul lor are aproape un secol și nu a fost niciodată renovat. L-au primit de la bătrânii pe care Paraschiva i-a îngrijit înainte de moarte. Femeia s-a stins prima și ea a decis să-i facă acte celei care o spăla și o hrănea. Apoi a murit și bărbatul la peste 90 de ani, orb, și el țintuit la pat. Atunci, în urmă cu șapte ani mai exact, s-a mutat familia aici. Între timp s-au mai născut copilași, nevoile au devenit tot mai multe, mai mari, mai apăsătoare.
Sobele au luat foc, iar acum fumegă, podul și pereții se dărâmă dacă îi atingi sau dacă suflă vântul cu putere, ploaia cade prin toate spărturile. Este cu adevărat un pericol de moarte. Însă acolo i-a prins pandemia pe cei mici. Pe atunci nu se mutaseră în camera improvizată. De tablete și telefoane au făcut rost pentru „școala online”. Semnalul era prost, dar problema cea mare e, în opinia noastră, alta. Micuții 𝐬-𝐚𝐮 𝐣𝐞𝐧𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐝𝐚̆ 𝐜𝐚𝐦𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐯𝐢𝐝𝐞𝐨 pentru a participa la lecții. Nu au vrut să vadă colegii și profesorii lor în ce condiții trăiesc. Mai ales că se îngrămădeau toți într-o dărăpănătură și era gălăgie.
Dintre cei șapte copii născuți, unul singur nu era atunci și nu este nici acum la școală sau la grădiniță din cauză că e prea mic. Andreea Georgiana (17 ani) învață la Iași, Gheorghe Ștefan (14 ani), Vlăduț Ionuț (12 ani), Daniel Nectarie (9 ani), Cătălina Elena (6 ani și jumătate) sunt la școală la ei în comună, iar Maria Teodora (4 ani și jumătate) este la grădiniță. Matei Rafael (1 an și două luni) este singurul care stă permanent acasă și care nu a prins perioada de izolare.
Încearcă familia să iasă la liman, dar îi este greu. De 14 ani este în grija noastră, de când Paraschiva l-a născut pe al doilea său copil, un băiat. De toate a primit pentru a supraviețui: lemne de foc, alimente, medicamente, animale, haine. I-am plătit facturile, i-am purtat pe prunci la școală. Însă greutățile nu dispar niciodată.
Banii în loc să se adune, se risipesc. Tatăl a mai lucrat în Iași, însă tot salariul l-a dat pe navetă. Ar fi vrut să muncească undeva unde să aibă și cazarea asigurată, să poată aduce ceva familiei. „𝐓𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐭, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐜𝐚̂𝐬̦𝐭𝐢𝐠𝐢 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜”, spune cu amărăciune Paraschiva. Lucrurile s-au complicat mai mult când femeia s-a îmbolnăvit și soțul ei a trebuit să rămână pe lângă casă pentru a o ajuta la treburi. Iar acum lucrează cot la cot cu cei care îi ridică locuința.
O femeie singură, însărcinată, cu mulți prichindei în jur nu s-ar descurca acolo. Sunt treburi grele pe lângă casă și este nevoie de mâini puternice. Are familia un porc primit de la noi, are și câteva căprițe, are păsări, iar acestea trebuie hrănite, adăpate, locurile lor curățate. Și imaginați-vă numai lipsa apei curente ce problemă uriașă reprezintă! Niciun părinte nu prea o mai poate accepta în ziua de azi. Cum să speli haine, cum să îmbăiezi șapte copii, cum să faci mâncare doar cu 𝐚𝐩𝐚̆ 𝐬𝐜𝐨𝐚𝐬𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐟𝐚̂𝐧𝐭𝐚̂𝐧𝐚̆, fie vară, fie iarnă?
Trag și cei mici de zeci de ori pe zi găleata atârnată cu funii, încercând să dea o mână de ajutor, dar treaba serioasă tot în cârca mamei cade. Iar ea e tot mai fragilă, cu sănătatea tot mai șubredă. Stă de ani întregi cu mâinile în apă rece. Spune că vara așa se și spală, așa îi spală pe cei mici. Iarna trebuie să încălzească câteva oale pe plită pentru că ar consuma prea repede buteliile dacă ar folosi aragazul. Ies afară fetele, când se spală băieții, ies afară băieții, când se spală fetele. Se îmbăiază toți în aceeași balie. Nu au de ales.
Conform planului întocmit pentru noua casă, familia numeroasă va avea chiar două băi. Copilașii sunt în culmea fericirii. Visează căzi, dușuri. Bineînțeles, și-au ales chiar și camerele lor.
Mama îi tot mulțumește lui Dumnezeu. Speră că va avea o bucătărie, doar are atâtea guri de hrănit de 3-4 ori pe zi și nu mai poate în condițiile acestea să se descurce. Alimente tot asociația noastră îi oferă periodic. Însă pregătește totul pe prispă, în oale afumate, arse. Ca să astâmpere 𝐟𝐨𝐚𝐦𝐞𝐚 𝐚𝐭𝐚̂𝐭𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢, le face în grabă cartofi: ba prăjiți, ba fierți, ba piure. Pleacă de multe ori flămânzi la școală, iar bani de buzunar rar au ca să-și mai cumpere biscuiți. Programul „cornul și laptele” încă nu a început. Deci se bazează pe ce găsesc acasă după-amiaza.
𝐎 𝐜𝐚𝐬𝐚̆ 𝐯𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐳𝐞𝐜𝐞 𝐯𝐢𝐞𝐭̦𝐢. Dar aceasta nu o facem bătând din degete. Nu dispunem de fonduri inepuizabile, deși, probabil, așa pare, ținând cont de numărul mare al proiectelor în care ne-am implicat. Însă aceasta este misiunea noastră și facem totul pentru mamele care nu renunță la pruncii lor din cauza sărăciei. Le purtăm lor de grijă și îi urmăm pe copii pe tot parcursul devenirii lor cu riscul de a ne îngropa în datorii. Însă știm că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa la greu.
De aceea vă rugăm să ne sprijiniți și în acest nou demers al nostru. Toamna vine cu vreme capricioasă, iarna poate fi grea. Nu vrem să întârziem lucrările. Vrem ca cei șapte îngerași să nu se mai ferească a le arăta prietenilor casa în care cresc, vrem ca al optulea să vină pe lume într-o locuință care să aibă toate condițiile pentru un trai decent, vrem ca niciun membru al familiei să nu se îmbolnăvească stând în frig, în fum, în umezeală.
