Concurentă a OMV Austria la licitația pentru privatizarea Petrom fusese gigantul american Halliburton. Compania americană era condusă la acea vreme de vicepreședintele american Dick Cheney. Interese politice și geopolitice de culise au făcut ca preferată să fie compania austriacă și nu cea americană.
Presa a vorbit despre desele vizite făcute la Viena de Dan Ioan Popescu, fost ministru al Economiei în Guvernul Năstase. Artizan al privatizării Petrom, Dan Ioan Popescu va primi ulterior Marele Ordin de aur al Republicii Austria. Pe merit, au considerat autoritățile de la Viena. Un ministru român le facilitase cumpărarea la preț de chilipir a unui bun considerat monopol al statului român, o companie extrem de prețioasă în context geoeconomic și extrem de profitabilă financiar.
Unii analiști spun că, pentru un miliard și jumătate de euro, OMV reușit să intre nu doar în posesia unei companii petroliere performante a statului român, dar a primit acces la țițeiul din subsolul românesc, care valora în 2004 aproximativ 10 miliarde de dolari. Calculul este simplu: rezervele de petrol ale Petrom erau cifrate la acea vreme la un miliard de barili. Prețul de atunci era zece dolari barilul.
Înainte de privatizare, compania austriacă OMV a testat piața din România și a evaluat în interes propriu toată zestrea de bunuri industriale și financiare ale companiei de stat românești. OMV a subevaluat cele 80 de stații de benzină ale Petrom pentru care își manifestase interesul să le cumpere la 80 de milioane de dolari. Deci un milion de dolari per benzinărie.
Petrom avea însă, la vremea respectivă, 800 de stații de benzină. Compania americană Halliburton, concurentă a OMV Austria, voia să cumpere toate cele 800 de benzinării ale Petrom, nu doar 80. Astfel, statul român ar fi putut încasa 800 de milioane de dolari, nu doar 80.
Petrom avea, de asemenea, șapte platforme de foraj. Valoarea unei singure platforme era de aproape 200 de milioane de dolari. Dar, statul român a decis atunci să vândă către OMV toate cele șapte platforme petroliere doar cu 100 de milioane de dolari. Americanii ar fi oferit pe ele un miliard și jumătate de dolari.
Situația angajaților era relativ bună. Prin programe de reinserție profesională, peste jumătate din totalul forței de muncă din compania Petrom fusese distribuită către alte companii de stat. Astfel, problemele sociale ale angajaților fuseseră rezolvate fără conflicte sociale majore.
”Pericolul unor greve ale petroliștilor era mult mai mare, ținea de securitatea națională”
Sociologul Bruno Ștefan a fost trimis de autoritățile române, la începutul procedurilor de restructurare la Petrom, să se ocupe cu analiza și redistribuirea forței de muncă excedentare. Guvernul voia ca această companie de stat să poată fi privatizată fără convulsii sociale.
”Eu m-am nimerit la Petrom să mă ocup de reorganizarea industriei petroliere, o industrie care avea 128.000 de angajați și care trebuia să ajungă la 60.000 ca să poată supraviețui. Acest lucru presupunea să dai afară câteva zeci de mii de oameni. Când un coleg de-al meu a încercat să găsească soluții pentru salvarea industriei miniere, au fost greve, au venit minerii la București. Urmarea a fost că industria mineritului s-a prăbușit. Eu trebuia să găsesc o soluție care să nu producă greve.
Grevele în industria petrolieră ar fi fost mult mai grave decât cele din industria minieră. Petrolul se extrage din subsol și prin metoda combustiei subterane, adică prin ardere. Fiind prea vâscos, petrolul trebuie încălzit și ajutat să devină mai fluid ca să poată ieși mai repede. De aceea, se bagă flacără pe dedesubt.
În cazul declanșării unor greve, petroliștii amenințau că vor da flacără mai puternică și că aruncă în aer câmpurile petroliere.
Petrolul funcționează pe pungi situate în diverse zone ale țării. În cazul unor mișcări sindicate radicale, necontrolate, te puteai trezi că un petrolist cu revendicări de la sonda de la Țicleni, spre exemplu, putea arunca în aer, să zicem, Craiova.
Au existat mereu astfel de șantaje sindicale. Deci, pericolul unor greve ale petroliștilor era mult mai mare. Ținea de securitatea națională. Atunci, am reușit, prin înțelegeri și negocieri, să vedem și să rezolvăm situația celor mai grav afectați de procesul de restructurare de la Petrom. Ne chinuiam să găsim diferite soluții ca angajații să nu fier dați afară, ci să li se găsească imediat un alt loc de muncă.
Restructurarea industriei petroliere s-a făcut ținându-se cont de problemele fiecărui angajat în parte. Când nu mai aveam încotro, trebuie să mergem la ministrul de resort din acea perioadă să îi spunem că mai avem 50 de oameni într-o anumită localitate care aveau nevoie de un nou loc de muncă. Nu știam ce soluții să mai găsim ca oamenii să nu ajungă șomeri și să poată supraviețui. Mai găseam câte o firmă care presta servicii pentru Petrom, în așa fel încât nu prea au fost trimiși direct în șomaj din cei 128.000 de angajați ai companiei Petrom.
Au rămas în final 60.000 de angajați, așa cum ne propusesem, dar ceilalți au fost redistribuiți și reintegrați în firmele conexe care gravitau în jurul Petrom. Astfel, am evitat producerea unui tsunami social de proporții.
Acest lucru s-a putut realiza pentru că a existat o bună colaborare a mea cu liderul de sindicat Liviu Luca, a lui cu directorul de atunci al Petrom, Ioan Popa, și a acestuia din urmă cu ministrul de resort care colabora cu noi trei. Astfel, restructurarea la Petrom s-a putut face cu un relativ succes”, povestește Bruno Ștefan.
Totul fusese pregătit ca OMV să preia fără probleme pachetul majoritar la Petrom. Presa europeană scria la un moment dat că decizia autorităților române de a oferi la preț foarte mic controlul asupra unei companii de importanța Petrom a fost o decizie unică la nivel european. Niciun alt stat din Uniunea Europeană nu a oferit pe tavă unei companii străine sectorul strategic al industriei sale petroliere.
În 2014, la zece ani după preluare Petrom, OMV anunţa că a obţinut profituri cumulate de aproape șase miliarde de euro, o cifră de peste opt ori mai mare decât suma plătită României pentru cumpărarea pachetului majoritar.
Dar cine i-a convins pe români să vândă în pierdere compania de stat Petrom? Unii spun că pe lângă autoritățile române au funcționat tot felul de agenți de influență, care ar fi determinat responsabilii din economia românească la vremea privatizării să refuze oferta americană și să o prefere pe cea austriacă. Unul dintre aceștia a fost consultantul Stamen Stancev. Acesta a fost condamnat în România, după ce a fost găsit vinovat în scandalul privatizărilor strategice.
Presa română a dezvăluit că Stancev nu era doar un simplu consultant de afaceri. Era cadru activ al serviciilor bulgare de informații și existau suspiciuni că ar avea legături cu serviciile secrete rusești și cu interesele acestora în Bulgaria și România. Deși acuzat de spionaj și sprijinirea unui grup infracțional organizat pe teritoriul României, condamnat la cinci ani de închisoare, omul rușilor a fugit în China. El este în continuare dat în urmărire prin Interpol.
Că povestea vânzării Petrom către OMV are datele unui film de spionaj, nu mai miră pe nimeni. Presa din Austria semnala că în spatele OMV ar sta și finanțele oligarhilor ruși legați direct de Kremlin. Una dintre concluziile cinice ale afacerii Petrom a fost enunțată de o jurnalistă austriacă. Ea a susţinut că participaţia deţinută de OMV în Petrom a fost întotdeauna una dintre „vacile de muls bani” din România, nu doar de către austrieci, dar mai ales de ruși. Nu întâmplător poate, publicația austriacă ”Kurier” scria că există scenariul ca austriecii de la OMV să se retragă de la Petrom și în locul lor i-ar putea aduce ca acționari majoritari pe rușii de la Gazprom.
Noroc că, între timp, românii s-au trezit în ceasul al doisprezecelea și au asigurat mai târziu, din punct de vedere juridic, compania petrolieră autohtonă. În Directiva Petrolului, document valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene, este stipulat că statul român îşi poate păstra dreptul de preempțiune asupra acțiunilor Petrom, în cazul în care OMV va decide înstrăinarea participației către alte firme străine.
Astfel, potrivit acestui document european, pe motive de securitate națională, un stat membru poate refuza acordarea unor concesiuni de explorare/exploatare de hidrocarburi, atât petrol, cât şi gaze naturale. Asta înseamnă că statul român poate oricând, pe motive de securitate națională, să nu fie de acord cu o tranzacție suspectă propusă de austrieci, în special cea prin care rușii sunt lăsați să intre în tezaurul aurului negru din România.
