Florian Iovan este inginer specializat în textile și s-a format în vremea în care țesătoriile făceau parte din strategia națională. La puțin timp după Revoluția din 1989 a decis să devină antreprenor, când termenul nu exista în limbajul de afaceri. Așa cum a ales o cale sustenabilă de fashion, atunci când sustenabilitatea nu făcea parte din nicio viziune de afaceri.
De atunci, s-a reinventat de câteva ori, iar acum conduce De Florian, un business prin care aduce pe piață pânză naturală, din in și bumbac, țesută și prelucrată după rețete tradiționale.
Secretele țesutului și prelucrării pânzei naturale s-au păstrat cu determinare și perseverență într-o zonă de dezvoltare durabilă pe care din ce în ce mai mulți designeri, meșteșugari dar și consumatori o adoptă.
Iată povestea unui antreprenor cu viziune sustenabilă avant la lettre.
Cum ați decis să începeți această afacere care, dacă ne uităm la ea, pare un demers antreprenorial?
lorian Iovan: Dacă o luăm cu începutul, în 1992 am hotărât să plec din fabrică, pentru că nu îmi plăcea ceea ce se auzea în jur, că o să aducem investitori strategici, adică o să vindem fabrica. O fabrică 2.800 de oameni; șase secții, două laturi de țesătorie, 800 și ceva de războaie, finisaj două milioane de metri pe lună, plus o secție de confecții grele. Deci o imensitate. Eram 40 de ingineri și cu mintea noastră pe care o aveam atunci ne-am dat seama că investitorul strategic e imposibil de găsit. Era clar că oricine ar veni înmormânta fabrica. Și atunci am zis ”Domn’e, dacă vreți asta eu nu mai stau. Plec”. Și am plecat. Mi-am dat demisia.
M-am dus la ministru cu proiectul, încântat, dar ministrul m-a dat afară. Mi-a zis: „Băi, tu ești nebun? Noi vrem, căutăm investitor strategic și tu vii cu investiții? Vindem fabrica, termină cu prostiile! Pleacă de aici!”
Am plecat, mi-am dat demisia și m-am dus acasă vreo două luni. Apoi au început să mă caute. Și m-a găsit un evreu bătrân care lucra cu noi de foarte mult timp. ”Florică, Florică, îmi zicea!” Era mai bătrân decât mine cu vreo 20 de ani, iar eu aveam vreo 40 și ceva de ani la vremea aia. „Florică, am auzit că ai plecat. Hai, vino cu mine să facem bani. Tu ai ceva în cap. Hai, că facem o treabă! Îți dau salariu de două ori cât aveai în fabrică. Eu vin cu banii, facem fire și le vindem afară. Facem fire în România și le vindem afară”.
”Dom Marcel, toate bune și frumoase, zic, facem, facem, dar eu nu vreau două salarii. Vreau 20%. Fără 20% și salariu care îl am în fabrică nu vin!”.
Bineînțeles, eu oltean, el evreu. Nu a vrut. (râde)
Dar am mai vorbit noi și, până la urmă, a acceptat și am făcut o firmă, se numea Rocan, de la România-Canada. El era cetățean canadian, eu român.
Și am început. Făceam fire și aduceam materii prime.
Aveam un singur birou, închiriasem o garsonieră, aveam o contabilă, eu și cu el. Asta era toată firma. Dar umblam prin toată țara, făceam fire pe la Oltenița, le vopseam pe la Stofe Mobilă București. Vă dați seama că, lucrând în sistem atâția ani, aveam colegi în toate fabricile din România. Bineînțeles că făceam totul după prescripțiile date de noi, le plăteam manoperă și vindeam firele afară în toată Europa, conform life.ro.
Au mers lucrurile foarte bine atunci și am câștigat foarte bine.
Doar că la un moment dat, nea Marcel, evreul meu, mi-a zis: „Florică, eu nu mai pot. Ți-l trimit pe fiul meu cel mare, care e de-o seamă cu tine!” Când am auzit, am zis: ”Doamne, cu băiatul ăsta ies la pensie!”. Dar n-a fost așa, fiindcă viziunile noastre erau total diferite.
