Profesorul Gabriel Ionescu este primul decan al Facultatii de Medicina din cadrul UMF Iasi . În 2017, după 26 de ani de chirurgie pediatrică în străinătate, a revenit acasă, la Iași, unde a găsit răgazul să-și depene amintirile și să privească în urmă cu doza potrivită de nostalgie și foarte multă luciditate. Amintirile unui chirurg pediatru…
Înainte de a-și trage fermoarul la valiză și a părăsi România pentru o nouă etapă a vieții în Africa de Sud, chirurgul Gabriel Ionescu ajunsese în vârful carierei. „Eram șeful chirurgiei pediatrice la UMF, vicepreședintele Societății Române de Chirurgie Pediatrică și, colac peste pupăză, fusesem ales decan la primele alegerile libere ale Facultății de Medicină”. În plus, numele său era asociat și cu fabuloasa poveste a siamezelor de la Botoșani, pe care le-a operat la Lausanne, Elveția, în anii ’80, împreună cu profesorul Noël Genton. Cazul Linei și Gherghinei l-a urmărit o lungă perioadă de timp, pentru că, în ciuda reușitei extraordinare – în 1983 era a treia operație de separare a siamezelor la nivelul anului 1983, chirurgul a realizat mult mai multe lucruri în chirurgia pediatrică. În Africa de Sud a plecat cu un CV și cu documentele care-i atestau pregătirea profesională, dar acolo nu a fost primit ca pe „Dumnezeul chirurgiei pediatrice” – cum era văzut în țară, așa că și-a construit din nou cariera cu răbdare, piatră cu piatră, operație după operație, cu tenacitatea și talentul descoperite încă din vremea studenției de către profesorul Oscar Franche, reputatul chirurg.
[/blockquote]
Ideea de a vă lua interviu mi-a venit în timp ce răsfoiam volumul doamnei profesor Dana Baran, „Decani și rectori ai UMF Iași”. Din păcate, nu am mai reușit să am un dialog al amintirilor cu prof. Sava Dumitrescu, primul rector după revoluție, dar iată că astăzi îl am în față pe primul decan al Facultății de Medicină, de după evenimentele din 1989. Și mă gândesc să pornim interviul de la acel moment. De ce ați plecat tocmai atunci, când universitatea și universitarii își căutau locul si poziția într-o lume cu totul nouă și neprevazută.
În 18 august 1991 am plecat din țară. La vremea respectivă eram șeful chirurgiei pediatrice , eram vicepreședintele Societății Române de Chirurgie Pediatrică și, colac peste pupăză, fusesem ales primul decan la alegerile libere ale Facultății de Medicină.
Cât despre profesorul Sava Dumitrescu , vă pot spune că era un om ciudat, dar drept. Avea idei multe și fixe, greu se lucra cu el. În al doilea rând, fiind farmacologist, era rupt foarte tare de medicina clinică. Era o mână de fier și foarte subiectiv în deciziile lui. Dar era un om onest…
Mi-aduc minte că, la primul consiliu pe care l-am ținut, absolut toată lumea voia să fie promovată. Toți, asistenți, șefi de lucrări, conferențiari, voiau să fie făcuți profesori a doua zi.
Și au fost făcuți.
Au fost, dar mai cu timpul, mai pe bune, mai pe „nebune”.
Este discutabilă maniera în care s-au făcut promovările, de-a valma…
Fenomenul s-a petrecut în toată țara și este explicabil. Iau un nume care-mi vine așa în cap, de om de valoare: Costică Ionescu, de la Ftiziologie. Un tip excepțional, ca ținută academică, ca limbaj, ca prezență – era asistent și bătea pensia. Sigur că ar fi vrut să fie și el profesor și probabil că merita din plin. Între cursurile lui Bumbăcescu și cursurile lui Costică Ionescu, le preferam de o mie de ori pe ale acestuia din urmă, care avea și un simț al umorului ieșit din comun, era o plăcere să-l asculți. Și acesta este doar un exemplu.
Revenind la motivele deciziei mele de a pleca, unul a fost tot ce am învățat într-un an și jumătate cât am fost decan. În 1990 eram un om de 40 și ceva de ani, șeful Chirurgiei pediatrice și celebru prin istoria cu siamezele, aveam o clientelă absolut demențială căreia îi făceam față, eram cunoscut internațional, umblam pe la congrese… Am călătorit chiar și în timpul comunismului: o dată pe an mă duceam la câte un congres.
Apropo de vizitele în străinătate pe vremea lui Ceaușescu, cum ați reușit să obțineți viză, având în vedere că porțile erau închise pentru majoritatea? Probabil că ați avut niște pile la nivel înalt.
Păi e simplu ca „bonjour”. Pediatrii au un mare avantaj și dezavantaj – pacienții lor sunt copii, iar unii dintre părinții acestor copii ocupă diverse poziții. Eu am umblat ușor în străinătate pentru că băiatul unui mare șef de la Securitate a avut la un moment dat o chestie la un testicul. A fost cu el mai întâi la profesorul Chipail, care i-a zis că nu se pricepe la copii, apoi a mers la nu știu cine și tot așa. La un moment dat l-a întâlnit pe profesorul Tansanu, căruia i s-a plâns că umblă cu băiatul de trei zile, că pe băiat îl doare… Profesorul Tansanu l-a trimis la mine: „La doctorul Gabriel Ionescu ați fost? Este un chirurg tânăr excepțional!”. L-am văzut și avea un fleac, ceea ce se cheamă torsiune de hidatida Morgagni. Este o mică chestie lângă testicul care se poate torționa și nu are niciun fel de importanță dar doare, este inflamat și ți-e frică de o eventuală torsiune de testicul. L-am văzut, la ora 12.00: la ora 13.00 era operat, iar a doua zi l-am trimis acasă. Ei bine, acest tip, Volf, era responsabil de intelectualitate la securitate. După ce l-am operat pe fiul său, de fiecare dată când voiam să mă duc la un congres, mă duceam la Volf și-l rugam să mă ajute. Și nici cu el nu era întotdeauna ușor, căpătam pașaportul cam cu 12 ore înainte de plecare. Dar primeam viza și în plus eram ajutat și de familie, aveam un pic de suport material, mama fiind elvețiancă, iar soră-mea era stabilită de mulți ani în Franța… Așadar eu nu mă pot plânge și mă duceam în fiecare an la un congres.La 26 de ani eram deja un chirurg destul de stabil pe picioarele mele
Paradoxal, ați rezistat atâția ani în comunism, însă doar un an și jumătate de capitalism românesc. De ce ați ales o țară atât de complicată precum Africa de Sud, unde nu se abolise încă apartheidul?
Eu umblasem prin toată lumea și cunoșteam toată lumea pediatrică. În momentul în care m-am decis să plec, m-am întrebat ce am nevoie. În primul rând, de o țară cu natalitate mare, doar nu era să mă duc într-o țară ca Estonia, cu natalitatea zero. Apoi am vrut o țară cu tehnologie care să-mi permită să fac o medicină mai bună decât am făcut în România. Și am ales Africa de Sud, deși în Elveția eram foarte cunoscut, pentru că împreună cu Noel Genton separasem siamezele, poveste care a stârnit ceva vâlvă, în plus mă dusesem frecvent la congresele lor.Ce deosebește un chirurg bun de unul dezastruos?
Există o categorie, cam 10%, care sunt inapți congenital să fie chirurgi. Era un personaj, nu-i mai spun numele, care vorbea franceză și engleză perfect, era extrem de bun student și se îndrăgostise de chirurgia pediatrică și de mine. Ei bine, ăla nu putea să ia un bisturiu în mână și dacă-l lua, întâi îl învârtea de trei ori ca să-l pună cu lama-n față. În momentul în care dădea să taie, îl vedeai cum se transformă, adică era total inapt pentru acest act chirurgical. Am avut în Emirate un colaborator pe care-l mai întâlnisem la Singapore. Era medic specialist, dintr-o famile excelentă, tatăl lui fusese ambasadorul Pakistanului în Turcia, vorbea engleză și francez la perfecție, era școlit în Irlanda, la Dublin, a fost și la Singapore și a stat doi ani la o clinică foarte activă. Ei bine, nu puteai să-i încredințezi o hernie, în momentul în care începea să opereze, se metamorfoza. Deci există persoane care nu pot lua bisturiul în mână, nu pot să vadă cel mai elementar lucru. Dar aceștia sunt puțini și-n general se autoelimină sau își găsesc o altă treabă.România nu s-a sculat încă, România nu a făcut progresul pe care l-au făcut celelalte țări
Dar ce credeți că ar trebui schimbat la sistemul sanitar românesc, care sunt tarele lui?
Sigur că UPU e o chestie de modă veche, sigur că nu s-au implementat o mulțime de lucruri în spitale, că nu s-au construit, că se tergiversează. În mare măsură legătura este cu un sistem care nu a mers niciodată ca lumea în România.
Care este explicația?
România nu s-a sculat încă, România nu a făcut progresul pe care l-au făcut celelalte țări, inclusiv mult criticata Ungarie sau Polonia. Vă dau și exemplul Estoniei, complet electronizată, aproape că nu mai folosesc bani ș.a.m.d. Acum se face Spitalul de Oncologie Pediatrică la București, e foarte bine, dar cum îl integrezi, că nu-i de ajuns să ai numai spitalul ăla. Ieri am primit un telefon că-i Congresul de Chirurgie pediatrică de la Bacău și vor să invite și onco-pediatri ca să stabilească împreună protocoale. Ce protocoale, domnule? Există societate internațională, aici e ca la armată. În materie de cancer la copii, e ca la armată. În sensul că ai limfomul Hodgkin, ăsta e protocolul. Ai tumoră Wilms, stadiul 1, ăsta e protocolul… Toate astea sunt știute, sunt discutate, este societatea internațională, care se cheamă The International Society of Paediatric Oncology (SIOP), avem o societate mai mică din care fac și eu parte și pe care am înființat-o în 1995, la Roma – IPSO, The International Society of Paediatric Surgical Oncology, toate au protocoale. Bine, sunt protocoale aplicabile; de exemplu în Africa de Sud au făcut pentru Malawi un protocol de tratament a leucemiei. Nu se poate aplica tratamentul normal pentru că se ajunge la o imunosupresie, că ăia riscă să moară din cauza efectelor secundare. Dar profesorul Hesseling, de le Stellenbosch, a făcut un program rațional, care include trei chimioterapeutice, cu efecte secundare mai puțin dramatice, să nu aibă nevoie de transplant medular și cu care au avut 60% rezultate. E mai bine decât zero.
