IICCMER consideră că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la cazul Gheorghe Ursu (Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr 196/F din 17 octombrie 2019, pronunțată de CAB, Secția I Penală, în dosarul 2500/2/2017 – 1030/2017) reprezintă un moment crucial pentru toate instituțiile implicate în condamnarea totalitarismului comunist și în reabilitarea victimelor nevinovate ale acestuia, dar și pentru societatea românească în ansamblul ei.
Exonerarea de responsabilitate juridică a membrilor aparatului de securitate direct și indirect implicați în asasinarea disidentului Gheorghe Ursu lovește în fundamentele morale ale societății, reprezintă un pericol la adresa statului de drept și se situează în contradicție flagrantă cu adevărul istoric. Ea creează premisele impunității celor care au fost implicați în crimele politice ale regimului comunist și fragilizează cultura democratică din România, deschizând larg calea reabilitării regimului totalitar.
Deși susține că se întemeiază pe prevederile legilor, codurilor și convențiilor internaționale la care inclusiv România a aderat, în diverse perioade, decizia Înaltei Curți pleacă de la premise discutabile și care nu se verifică factologic.
În motivarea instanței se arată: „Este adevărat, așa cum susțin apelantele părți civile și parchetul, că un inculpat poate fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase și în situația în care acțiunea ce constituie elementul material al acesteia se îndreaptă împotriva unei singure persoane căzute sub puterea adversarului („oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului”), însă este absolut necesar ca acțiunea inculpatului să se înglobeze într-o acțiune mai amplă, sistematică, în care și alte persoane comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relații de adversitate. Altfel, acțiunea singulară a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra și în conținutul constitutiv al infracțiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multor persoane, nu poate îmbrăca decât haina juridică a infracțiunilor contra persoanei (omor, vătămare corporală, lovire etc) sau a celor contra înfăptuirii justiției (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infracțiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanității.”
Inginerul Gheorghe Ursu a fost doar una dintre persoanele aflate la acea vreme în conflict cu statul totalitar. Prin curajul și onestitatea opiniilor sale, el a fost un adevărat purtător de cuvânt al atitudinilor protestatare din țară de la acea vreme. Așa cum se arată și în propunerea de arestare a acestuia, întocmită de Șeful Direcției a II-a a Securității, general-maior Macri Emil, și șeful Direcției a VI-a, colonel Vasile Gheorghe, la 30 ianuarie 1985, regimul se temea de efectul de contagiune al opiniilor și acțiunilor sale, deci tocmai de pericolul transformării protestului său individual într-unul colectiv. În referatul citat se arată că inginerul Gheorghe Ursu își făcea cunoscute convingerile în cadrul unui grup de persoane. Raportul Securității consemnează: „În atelierul de proiectare, în care își desfășoară activitatea, împreună cu alte persoane, a colportat știrile postului de radio autointitulat «Europa Liberă», instigând la audierea acestuia, ca sursă de informare asupra realităților din țara noastră”[1]. În același document se mai arată că: „Întrucât cel în cauză întreține legături apropiate cu unii scriitori, care se află în atenția organelor de securitate pentru concepțiile lor dușmănoase, urmează ca în cercetări să se clarifice și natura relațiilor cu aceștia. Acest mod de finalizare a cazului a fost stabilit în urma analizei efectuată, în cadrul prevăzut de ordinele în vigoare și cu acordul Direcției Procuraturilor Militare”[2].Inginerul Gheorghe Ursu se afla în conflict deschis cu regimul, ca urmare a acțiunilor sale politice de protest, fapt recunoscut de statul comunist în documentele sale oficiale. În același raport se arată: „Ursu Gheorghe-Emil a desfășurat o intensă activitate de propagandă dușmănoasă prin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționară din străinătate”.
În consecință, considerăm că aserțiunile instanței, potrivit cărora „din reglementarea legală rezultă că fapta de tratamente neomenoase nu poate fi concepută fără existența, în prealabil, a unei situații de conflict, de adversitate” este contrazisă de materialul documentar. Inginerul Gheorghe Ursu se afla în conflict deschis cu statul totalitar, conflict recunoscut și consemnat în documentele oficiale ale regimului. De altfel, prin organizare și principiile de funcționare, Securitatea nu făcea diferență între acțiunile de urmărire informativă a persoanelor și cele de inculpare penală a acestora. Cu ocazia prezentării raportului anual al Ministerului de Interne din 1976, generalul Iulian Vlad, cel care avea să conducă Securitatea până în 1989, sublinia: „Este imperios necesar ca toți lucrătorii de cercetări penale de la Direcția de Cercetări Penale și până la ultimul inspectorat județean să înțeleagă mai bine faptul că munca organelor de securitate este un tot unitar, că între urmărirea informativă și urmărirea penală nu există nici un fel de separare artificială, ci din contră sunt formele uneia și aceleiași activități, și anume activitatea de prevenire, descoperire și lichidare a faptelor antisociale”[3]. Declarația lui Iulian Vlad arată că represiunea împotriva adversarilor regimului, în timpul în care conducerea țării a fost exercitată de Nicolae Ceaușescu, nu și-a pierdut caracterul de masă, ci doar și-a schimbat formele. În realitate, condamnarea unei persoane pentru delicte politice începea în momentul în care Securitatea deschidea dosar de urmărire informativă, adică atunci când o persoană intra „în atenția” Securității. Întregul interval istoric în care Partidul Comunist Român s-a aflat la conducerea țării, 1945-1989, a fost calificat de statul român însuși, prin condamnarea regimului comunist în 19 decembrie 2006 în Parlamentul României, drept ilegitim și criminal, fiind marcat de represiune politică. Ceea ce a variat au fost metodele și nu intenția finală, aceea de a elimina orice opoziție politică față de regim.
Aflat și el „în atenția” Securității, formulă folosită pentru a-i desemna pe toți cei pe care îi urmărea, inginerul Gheorghe Ursu a fost înconjurat cu o rețea de informatori ai Securității, al căror obiectiv era strângerea de informații, de natură să ateste starea de conflict între acesta și autoritățile de la acea vreme. Una dintre aceștia, desenatoarea Croitoru Pârguța, cea care a sustras jurnalul lui Gheorghe Ursu și l-a predat ofițerului de securitate responsabil de supravegherea informativă a Institutului de Cercetare și Proiectare pentru Sistematizare Locuințe și Gospodărie Comunală (ISLGC), relata într-una dintre notele sale informative din 22 decembrie 1984 că „(…) în perioada în care erau publicate diferite legi, Ursu Gheorghe arăta că aceste (sic!) nu ar fi bune… am aflat din spusele lui Ursu că el ascultă emisiunile postului de radio Europa Liberă, întrucât în acestea este prezentată realitatea din țara noastră și nu cea care este prezentată în zilele noastre (…) Făcea precizarea că la noi în țară nu ar exista dreptate și libertăți și oamenii nu ar putea să-și exprime cuvintele lor…”[4]. Inginerul Gheorghe Ursu se afla în conflict deschis cu statul totalitar, fiind tratat de aparatul de represiune al acestuia ca „dușman”, ceea ce îi confirmă calitatea de „persoană căzută sub puterea adversarului”, după arestarea sa.
O altă afirmație a instanței, potrivit căreia opiniile victimei despre regimul comunist și conducerea de stat și de partid „nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim, ci pentru o infracțiune de drept comun”, este contrazisă în totalitate de dovezile directe și indirecte. Astfel, ofițerul de securitate însărcinat cu supravegherea ISLGC, Dumitraciuc Ion, consemna într-un raport înaintat către superiori: „La data de 22 decembrie 1984, o sursă a organelor noastre ne-a înmânat un jurnal intim al numitului Ursu Gh., jurnal în care acesta a consemnat și anumite aprecieri cu un profund conținut dușmănos. Ursu Gh. avea făcute însemnări calomnioase la adresa conducătorului partidului și statului nostru”[5]. Raportul ofițerului de securitate nu pomenește nimic despre o presupusă activitate infracțională de drept comun a inginerului Gheorghe Ursu, aceasta fiind invocată ulterior de către Securitate pentru a masca represiunea din motive politice împotriva sa. De altfel, la 30 ianuarie 1985, așa cum se arată mai sus, Securitatea a dispus arestarea inginerului Gheorghe Ursu, invocând opiniile critice ale acestuia la adresa regimului și pericolul contagiunii acestora în rândul grupului cu care Gheorghe Ursu comunica în mod curent. Ca prim motiv pentru arestarea inginerului Gheorghe Ursu, Securitatea invoca pericolul reprezentat de jurnalul disidentului. „De mai mulți ani, se arată în propunerea de arestare, inginerul Ursu Gheorghe Emil ține în vederea publicării un jurnal în care, pe parcursul timpului a făcut numeroase consemnări ce denigrează realitățile din țara noastră, politica internă și externă a statului român, inserând și comentarii dușmănoase din emisiunile postului de radio autointitulat Europa Liberă. Însemnările mai conțin și grave manifestări de calomniere și defăimare a conducerii de partid și de stat”[6].
Constituția României face referire, în cadrul Articolului 1, paragraful 3, la valorile fondatoare pe care se întemeiază. Evocarea demnității umane și a Revoluției de la 1989 nu este întâmplătoare. Ele oferă un cadru axiologic ce nu poate fi evitat. Regimul comunist s-a definit prin încălcarea brutală și sistematică, pe toată durata sa, a acestor principii fondatoare ale Legii fundamentale. În consecință, decizia ICCJ deschide calea reabilitării totalitarismului comunist, negându-i natura represivă în a doua parte a existenței sale și folosind drept temei propriile-i legi, în judecarea crimelor împotriva umanității comise de reprezentanții acestuia. Utilizarea Codului Penal al RSR din 1968, în cadrul legii penale mai favorabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, contrazice spiritul care trebuie să guverneze înalta misiune de judecare a crimelor împotriva umanității, care trebuie să fie privite din perspectiva imprescriptibilității lor. Legile statului totalitar nu pot fi folosite spre a-i exonera de responsabilitate juridică pe cei care l-au servit, așa cum autorii Holocaustului nu au fost judecați după legile Germaniei naziste.
Judecătorii anului 2023 nu pot accepta calificarea lui Gheorghe Ursu drept infractor de drept comun, confirmând astfel deciziile justiției totalitare, al cărui unic scop era apărarea regimului comunist, în pofida tuturor principiilor de drept și morale, transformându-se astfel în parte a aparatului de represiune. Motivarea respingerii apelului nu reprezintă o expresie convingătoare a funcționării statului de drept. Ea șterge într-un mod artificial diferența între un regim democratic și cel totalitar, ignorând adevărul istoric.
Mai mult, decizia instanței creează normă și exonerează de responsabilitate juridică pe toți cei care au comis crime și ilegalități în timpul regimului comunist, lovind în valorile fundamentale ale statului de drept. Sunt puse astfel în pericol efectele juridice pozitive create de condamnarea foștilor comandanți de penitenciare comuniste, Alexandru Vișinescu și Ioan Ficior, prin eforturile conjugate ale IICCMER și ale sistemului de justiție. O astfel de decizie, devenită „autoritate de lucru judecat”, distruge fundamentul legal al investigării crimelor și abuzurilor săvârșite de membrii aparatului represiv și de ceilalți reprezentanți ai statului totalitar comunist.
Reabilitarea regimului comunist din perioada 1965-1989, în baza falsului motiv că în timpul lui Nicolae Ceaușescu nu s-a mai practicat represiunea de masă, atrage după sine reabilitarea totalitarismului comunist pe tot parcursul existenței sale. Exact în ziua în care informatoarea Securității a transmis ofițerului de legătură jurnalul inginerului Gheorghe Ursu, la 22 decembrie 1984, șeful Direcției I, general-maior Bordea Aron, își anunța superiorii că nu mai puțin de 334 de foști membri ai partidelor și mișcărilor politice din România interbelică constituiau obiectul diverselor „măsuri informativ-operative”. Era vorba despre 17 ingineri, 20 de profesori, 25 de juriști, 8 medici, 8 preoți, 52 de funcționari, 136 de muncitori și tehnicieni și 68 de țărani. Dintre aceștia, 73 de persoane erau „lucrate prin dosare de urmărire operativă”, 186 se aflau în „supraveghere prioritară” și 13 în „supraveghere informativă”, cu scopul documentării „manifestărilor ostile” la adresa regimului[7].
Așa cum reiese din documentele Securității din anii 80, nu există diferențe fundamentale între perioadele în care la conducerea Partidului Muncitoresc Român/Partidului Comunist Român s-au aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Doctrina politică și ideologia oficiale nu au cunoscut schimbări importante, aparatul de represiune și control a îndeplinit aceleași funcții, iar consolidarea dictaturilor personale ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu s-a sprijinit pe elitele politice formate odată cu instaurarea comunismului în România, la sfârșit celui de-al Doilea Război Mondial.
Considerăm că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție creează contextul unei adânci reflecții cu privire la evaluarea critică a întregului trecut totalitar, ca fundament al culturii democratice contemporane. IICCMER pledează pentru schimbări în procesul de formare și instrucție a viitorilor magistrați și avocați, prin introducerea în programele de studiu atât ale facultăților de drept, cât și ale Institutului Național al Magistraturii a unor cursuri privind justiția de tranziție și istoria regimurilor totalitare. Astfel de cursuri, pentru care există un solid suport documentar și interpretativ, acumulat în deceniile scurse de la căderea comunismului, trebuie să fie o componentă de bază a culturii juridice democratice a viitorilor magistrați și avocați, reprezentând totodată o frână în calea încercărilor de ocultare a crimelor regimurilor totalitare. Ne exprimăm deplina disponibilitate de a contribui direct la formarea unei platforme publice de natură să pună la dispoziția celor în drept să decidă conținuturile și expertiza necesare implementării unui astfel de proiect educațional.
Ne exprimăm speranța că documentul de față va fi susținut de toți cei interesați în investigarea crimelor regimurilor totalitare și în aducerea celor responsabili de acestea în fața justiției, prin semnarea sa pe platforma https://www.petitieonline.com/
Semnatari:
Prof.univ.dr. Daniel Șandru, Președinte executiv al IICCMER
Dr. Mioara Anton, istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
Prof.univ.dr. Dennis Deletant, istoric, Woodrow Wilson Public Policy Fellow
Dr. Cosmin Popa, istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
Prof.univ.dr. Ioan Stanomir, politolog, Universitatea București
Dan Mihai Țălnaru, istoric, fost Director general al IICCMER
Note:
[1] Apud Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente 1949-1989, Polirom, Iași, p. 401, Document 32, Raport privind pe Ursu Gheorghe Emil, din 30 ianuarie 1985.
[2] Ibidem.
[3] Arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității, Fond Documentar, D.085, f.74.
[4] Apud Gheorghe Ursu, Europa mea, Polirom, Iași, 2021, p.12, Prefață de Andrei Ursu.
[5] Ibidem, pp. 11-12.
[6] Marius Oprea, op.cit., p. 399.
[7] Florica Dobre, Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa (Coord), Securitatea, Structuri-cadre, Obiective și metode, Vol II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, Documentul 197, p.666-670.
