În bătălia pentru atragerea industriilor viitorului, guvernele concurează între ele cu miliarde de dolari în subvenții publice. Este o situație care confirmă revenirea statului la politica industrială, dar care trezește și temeri legate de eficiența cheltuirii acestor bani și riscurile pentru solidaritatea europeană, arată o analiză boursorama.com.
Cel mai recent exemplu este gigantul american al semiconductorilor Intel, care va primi aproape 10 miliarde de euro pentru a construi o fabrică la Magdeburg, în estul Germaniei, ceea ce reprezintă o treime din investiția totală. Fabricarea acestor cipuri electronice – la fel ca și industriile legate de tranziția energetică, cum ar fi bateriile electrice – a devenit o problemă-cheie de suveranitate, iar producerea lor pe teritoriul național este acum o prioritate în întreaga lume.
La începutul lunii iunie, de exemplu, Franța a anunțat o subvenție reprezentând aproape 40% din costul noii fabrici din Grenoble a grupului STMicroelectronics. De cealaltă parte a Alpilor, Italia va plăti puțin mai puțin de o treime din investiția făcută de aceeași companie în Sicilia.
„Noțiunea de suveranitate, considerată mult timp un argument demodat, a devenit un argument considerabil”, a declarat pentru AFP Michel Sapin, fost ministru francez al economiei, în prezent avocat la firma Franklin. Pentru el, „subvențiile au devenit un instrument de recâștigare a suveranității”. Europa a trebuit să învețe acest lucru pe calea cea mai grea, după introducerea în Statele Unite a Legii privind reducerea inflației, care permite distribuirea de subvenții generoase pentru industriile viitorului, cu riscul de a deturna investițiile Bătrânului Continent. Legea a fost introdusă inițial ca răspuns la politica guvernului chinez de subvenționare masivă a industriilor sale.
Europa încearcă să recupereze decalajul față de China și Statele Unite
Dacă odinioară autoritățile europene din domeniul concurenței supravegheau îndeaproape alocarea ajutoarelor de stat, în prezent, acestea sunt mai deschise, printr-o serie de proceduri, cum ar fi proiectele importante de interes european comun (Piiec) sau recenta încercare de a răspunde la IRA americană, care vizează oferirea de subvenții echivalente pentru a preveni pierderea proiectelor. Pandemia și întreruperea aprovizionării cu măști și vaccinuri sunt încă proaspete în mintea tuturor, la fel ca și teama de penurie de energie în urma izbucnirii războiului din Ucraina, ceea ce a dus la pierderea încrederii oarbe în globalizarea lipsită de riscuri.
„Tocmai am trecut Rubiconul în ceea ce privește pachetul de ajutoare de stat care pot fi acordate întreprinderilor”, subliniază Elvire Fabry, cercetător specializat în geopolitica comerțului la Institutul European Jacques Delors, care se bucură că „se creează o dinamică” în Europa. „Nu avem timp de pierdut, alții în lume nu dorm”, a explicat recent ministrul german al Finanțelor, Christian Lindner. „În comparație cu Statele Unite, sunt convins, noi nu avem un deficit de subvenții (…), dar principalul nostru deficit este că nu avem suficient ritm”.
Dar această nouă situație ridică temeri privind companiile care ar putea ridica miza între statele care doresc să relocalizeze cu orice preț industrii promițătoare.
Risc pentru solidaritatea europeană
„Realitatea este că un investitor își va spune: „Voi merge acolo unde pachetul este cel mai atractiv”. Cu IRA, statele membre și-au asumat riscul de a intra într-un mecanism de supralicitare – cele mai bune oferte financiare și cele mai puține condiționalități”, adică al contrapartidelor pe care un stat le poate obține în schimbul subvențiilor, notează Olivier Lluansi, partener la PwC.
În plus, solidaritatea europeană ar putea avea de suferit în această cursă nebună pentru atragerea întreprinderilor, existând riscul ca țările cele mai bogate sau cele mai proactive – precum Germania și Franța – să ajungă să centralizeze cea mai mare parte a relocalizărilor.
Ca să nu mai vorbim de faptul că miliardele cheltuite pentru atragerea de capacități de producție nu vor rezolva toate problemele de suveranitate. „În cazul unor tensiuni geopolitice majore, atunci când aceste uzine au o structură de guvernanță care își ia deciziile în afara Europei, ce se va face dacă vor înceta să mai producă? Dacă acestea sunt într-adevăr „strategice”, le vom putea „naționaliza”? Cât de departe putem merge?”, se întreabă Olivier Lluansi. „În orice caz, situația și cuantumul ajutoarelor publice ridică semne de întrebare”.
