Doi cetățeni de onoare ai Iașului, personalități marcante ale culturii ieșene și naționale, au fost abandonați de familii într-un azil de la periferia Iașului. Unul dintre ei, un recunoscut și titrat critic de artă, a fost dus la azil după ce a dobândit boala Alzheimer, familia recurgând la acest gest pe motiv că ”nu se mai înțelegea cu el”, în timp ce al doilea, un senior al poeziei ieșene, a ajuns să împartă același azil, după un atac de cord și un diagnostic nemilos. Uitați de oameni și coborâți de pe postamentul recunoștinței publice, cei doi ieșeni emblematici pentru cultura ieșeană își așteaptă sfârșitul în aceeași clinică, un sfârșit lipsit de demnitatea unei morți pe măsura vieții. Unul în amnezie totală, celălalt în stare vegetativă.
Din ce mai multe personalități ale vieții publice ajung să își găsească sfârșitul în azile. Este și cazul a doi mari oameni de cultură ieșeni, ce au fost internați de familii într-o secție de îngrijiri paliative din Bucium. Este vorba de poetul Horia Zilieru care în urmă cu câțiva ani a făcut un atac de cord, în urma căruia starea sa de sănătate s-a depreciat foarte mult. În vârstă de 90 de ani, poetul a devenit o povară mult prea mare pentru cei apropiați, care au decis să-l interneze într-un azil din zona Bucium (n.r. Centrul de îngrijiri paliative “Dr. Micu”). În timp ce personalul medical al secției de palliative sunt rezervați în privința unei durate de viață mai mari de câteva luni, cunoscuții care îl mai vizitează arareori, sunt bucuroși că poetul mai reușește încă să-i recunoască.
Cu 25 de cărți publicate și și zeci de premii și distincții, printre care Ordinul Meritul Cultural în gradul de Comandor, categoria A, Literatură, Horia Zilieru se numără printre ultimii mari cavaleri ai versului din generația de poeți ai anilor ‘60. Horia Zilieru (pseudonimul lui Gheorghe Iancu), se naste la 21 mai 1933, în comuna Racoviță, județul Argeș. Face școala primară în satul Conțești, județul Argeș (1939-l945), apoi Școala Pedagogică din Câmpulung (1945-l951). Licențiat al Facultății de Filologie a Univ. din Iași (195l-l955), parcursul său profesional continuând ca ziarist la Flacăra lașului (1955-l957); bibliotecar la Biblioteca Centrală Univ. „M. Eminescu” din Iași (1958-l959), secretar de redacție la lașul literar în anii ’50, iar din 1972, secretar responsabil de redacție la revista Convorbiri literare.
”Horia Zilieru este acum seniorul de necontestat al scriitorilor ieşeni. Argeşean la origini, stabilit la Iaşi, unde şi-a definitivat studiile, Horia Zilieru debuta cu placheta Florile cornului tânăr (1961), după care avea să publice peste douăzeci de volume de poeme. Debutând odată cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, şi-a impus cu fiecare carte publicată în peisajul liric al unei jumătăţi de secol, pecetea originalităţii. Muntean muscelean prin rădăcini, venit la Iaşi doar pentru studii filologice, a rămas până azi, ieşenizat total, cum altădată G. Topîrceanu. La cei nouăzeci de ani, Horia Zilieru ne apare ca un mare senior al poeziei, un Horia Zilieru astral, cu toate datele originalităţii sale în cadrul generaţiei ’60 şi a poeziei române din ultimii șaizeci de ani”, nota poetul Daniel Corbu la aniversarea de anul trecut a 90 de viață a poetului Horia Zilieru.
Ultimele apariții publice ale lui Horia Zilieru s-au produs în boemia străzii Lăpușneanu, fiind deseori însoțit de câte o mică ceată de amici de breaslă, mulți dintre ei foști discipoli.
Viața e criticul cel mai dur – pe un pat de azil după o căsnicie de 57 de ani
În aceeași clinică de paliative din Bucium, soarta a făcut ca Horia Zilieru să împartă spațiul cu un prieten, dar fără ca ultimul să poată realiza acest lucru. Este vorba despre criticul de artă Valentin Ciucă care a fost internat în cursul acestui an, la solicitarea familiei, după ce a dobândit boala Alzheimer. De câteva luni de zile, maestrul Valentin Ciucă nu mai recunoaște pe nimeni, fiind într-o stare vegetativă.
Criticul de artă și eseistul Valentin Ciucă s-a născut pe 23 martie 1943 în Vălenii de Munte, județul Prahova, iar în anul 1968 a absolvit cursurile Facultății de Filologie și apoi pe cele ale Facultății de Drept (1978) din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. După absolvirea primei facultăți, începând din anul 1969 a lucrat ca muzeograf, bibliotecar, director al Școlii populare de artă și apoi ca director al Muzeului de artă din Piatra Neamț. Între anii 1990-1995 a fost redactor șef adjunct al Studioului de radioteleviziune Iași, apoi în perioada 1995-2004 a îndeplinit funcția de director al Studioului de Radio Iași. A publicat după anul 2000 sinteza privind arta europeană Pictori și capodopere, albumul omagial Ion Irimescu și, în 2004, “Un secol de arte frumoase la Iași”. În paralel, s-a consacrat editării unor jurnale de călătorie. Valentin Ciucă este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Artiștilor Plastici, secția de critică (din 1990); al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă – UNESCO; al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei Di Pontzen, Neapole (Italia). În anul 2004 i s-a decernat de către Președinția României Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer.
“Norocul a făcut că l-am întâlnit pe Valentin și din acel moment, viața mea s-a schimbat. Perioada în care am fost alături de Valentin Ciucă, prin intermediul căruia am frecventat locurile frumoase, interacțiunea cu arta, cu oamenii deosebiți, a reprezentat regăsirea mea. …Valentin Ciucă a fost alături de artiști și i-a cunoscut în primul rând ca oameni. Relația dintre artiști era o relație de prietenie. Comunicarea dintre ei era ca între artiști. Criticul nu stătea pe un piedestal și venea la vernisaj ca să arate cât de bun este. Eu cred că în perioada în care făcea Valentin vernisajele, ajuta foarte mult artistul, pentru că uneori artistul nu realiza ce calități are, iar când asculta spusele criticului, îl stimula foarte mult și-i dădea încredere. Erau momente când Valentin era foarte solicitat și nu reușea să răspundă la toate rugămințile artiștilor. Erau artiști care veneau și îi spuneau ,,domnule Ciucă, vă rog să-mi spuneți când puteți face vernisajul, că altfel, dacă nu îmi prezentați dvs, s-ar spune că nu am nici o valoare.“ Ajunsese să se creadă că dacă vine Valentin Ciucă, artistul are valoare, dacă nu vine, artistul nu are valoare. l…Avem două fete, iar timpul pe care Valentin îl petrecea cu noi era foarte mic și atunci trebuia să înlocuiesc și timpul în care trebuia să fie el prezent. Eu doar îl informam și trebuia să mă ocup singură. Îmi aduc aminte că am avut perioade în care i-am scris scrisori, pentru că nu apucam să stăm de vorbă. Ne plăcea foarte mult să stăm seara să povestim. Ce a făcut el, ce am făcut noi, dar erau seri în care venea obosit, mânca și se retrăgea la odihnă, însă erau momente când doream să-i spun lucruri, așa că îi scriam scrisori, iar el le citea la serviciu. Nu a fost ușor, dar a fost plăcut. Probabil și datorită faptului că ne-am cunoscut de foarte tineri, eu 20 de ani, el 21 de ani și asta ne-a ajutat să ne înțelegem și să ne sprijinim unul pe celălalt. O căsnicie se bazează pe multă înțelepciune, mai ales când e vorba de un om al artei, trebuie să existe prietenie și echipă. Cred că de la mama mea am moștenit această înțelepciune, pentru că am cântărit mereu calitățile și defectele și am căutat să găsesc soluții atunci când întâmpinam probleme…Sunt mulțumită de viața mea. Anul acesta am împlinit 55 de ani de căsătorie și nu numai de căsătorie, ci și de prietenie și dacă am ajuns să fim și prieteni, să nu ne certăm, să nu ne urâm, înseamnă că totul este foarte bine”, spunea Antoneta Ciucă, soția criticului ieșean, într-un interviu luat de ziarul Metropolis.
La 2 ani distanță de aceste declarații, nimic nu mai este la fel, iar elocința maestrului Ciucă e amintire. La fel ca amintirile vieții lui, estompate și paralizate de boală. Internat de familie într.o secție de paliative din Bucium, își așteaptă sfârșitul. Cu siguranță, nu asa cum și l-a văzut, cu demnitatea unei morți pe măsura vieții.
