In istoria moderna a Romaniei, perioada 1944-1948 reprezinta punctul de inflexiune care a rupt decisiv si brutal tara de civilizatia europeana, generand un regres masiv pe toate planurile. Cheia subdezvoltarii economice – pe care Romania se chinuie si azi s-o recupereze fata de Europa – a constat in doua evenimente catastrofale produse simultan: a) drenarea masiva a resurselor tarii catre Uniunea Sovietica si b) interdictia venita de la Moscova ca tara noastra sa dea curs invitatiei SUA de a intra in Planul Marshall, de reconstructie a Europei dupa Al Doilea Razboi Mondial. Aceste doua elemente, combinate cu celelalte schimbari impuse de ocupantii rusi, au facut ca Romania sa piarda, in doar cativa ani, toate progresele pe care le reusise incepand din 1859.
In doar cateva cuvinte, impactul comunismului asupra Romaniei poate fi rezumat astfel:
– in 1938, dupa doua decenii de lupta cu greutatile integrarii noilor provincii in Romania Mare, criza economica majora si reconstructie dupa distrugerile cumplite ale Primului Razboi Mondial, tara noastra avea un PIB/locuitor de 51% din media Europei.
– in 1990, dupa 45 de ani de pace si „progres“, Romania iesea din comunism cu un PIB/locuitor de 32% din media Europei.
Explicatiile sunt multe, dar originile acestui dezastru trebuie cautate chiar la inceputul perioadei de instaurare a comunismului in tara – 1944-1948.
In acest interval foarte scurt de timp, Romania a fost o tinta predilecta a Moscovei, care pe de o parte a practicat un jaf devastator, iar pe de alta parte a blocat explicit si deliberat orice cale a tarii ocupate de a se relansa economic.
Cum a ajuns Romania sa plateasca 1,2 miliarde de dolari Rusiei sovietice, in locul celor 300 de milioane stabiliti oficial si trecuti in Tratatul de Pace din 1947
Pe 16 ianuarie 1945, la Bucuresti se semna Conventia Sovieto-Romana cu privire la marfurile romanesti care trebuiau livrate Uniunii Sovietice in contul despagubirilor de razboi. Acestea fusesera fixate de rusi, inca din 12 septembrie 1944 (cand s-a semnat armistitiul la Moscova), la 300 de milioane de dolari.
Documentul in sine reprezenta doar o acoperire formala pentru niste abuzuri multiple, care mareau de fapt masiv aceasta suma.
In primul rand, trebuie notat ca rusii au impus ca moneda de referinta dolarul la cursul sau din 1938, si nu de la momentul conventiei. In cei 7 ani scursi – interval in care avusese loc si razboiul mondial –, dolarul se devalorizase, ceea ce insemna din start ca, la preturile dn 1945, nu mai era vorba de 300 de milioane de dolari, ci de 384 de milioane.
In al doilea rand, marfurile trecute in Conventia Sovieto-Romana au fost, toate, masiv subevaluate. In acest fel, Romania a fost silita sa plateasca, in mod real, cu mult mai mult decat ar fi trebuit conform acordului.
Gheorghe Tatarescu semneaza la Paris, in 10 februarie 1948, Tratatul de Pace cu puterile invingatoare in Al Doilea Razboi Mondial. Romania e pusa la despagubiri inrobitoare cu clauze ascunse care maresc de 4 ori suma oficiala trecuta in acte.
Lista marfurilor pe care Romania se obliga sa le plateasca in contul datoriei de razboi catre URSS
Conventia Sovieto-Romana din 16 ianuarie 1945 prevedea ca Romania sa le dea rusilor:
– 1,7 milioane de tone petrol in anul 1945,
– 1,6 milioane de tone in 1946,
– 277.000 tone de porumb la pretul de 22 dolari/tona,
– 370.000 tone de grau la pretul de 24,75 dolari/tona,
– 35.000 tone de orz la 21 dolari/tona,
– 100.000 de porci la 138 dolari/tona,
– 500.000 de oi la 62 dolari/tona,
– 200.000 de boi la 83 dolari/tona,
– 190.000 de cai la 157 dolari/bucata dupa cum urmeaza: 20.000 de cai in anul 1945, 30.000 de cai in 1946 si 140.000 de cai in perioada 1947-1950,
– 1.967.000 metri cubi de lemn (pretul lemnului rotund era 5 dolari/metru cub, iar al celui rasinos 11 dolari/metru cub),
– 490 locomotive la 0,45 dolari/kg,
– 6.000 vagoane la 0,1775 dolari/kg,
– 1.200 vagoane cisterna la 0,1775 dolari/kg,
– vasul de linie de pasageri Basarabia” la pretul de 1,462 milioane de dolari,
– nava mixta de pasageri si marfa „Alba Iulia” la pretul de 255.000 dolari,
– doua remorchere evaluate in total la 120.000 dolari,
– un doc plutitor evaluat la 850.000 dolari,
– 160 vase fluviale uzate evaluate in total la 5,5 milioane de dolari,
– 167 nave fluviale noi evaluate in total la 11 milioane de dolari,
– nave de dragaj si nave elevator,
– laminorul ultramodern de 14 toli de la uzina „Malaxa” evaluat la 2,46 milioane dolari,
– utilaje pentru industria petroliera evaluate la 20 milioane de dolari (pompe de foraj, sape, mufe etc.),
– masini-unelte in valoare de 4 milioane de dolari,
– un turbogenerator luat de la uzine din Fieni,
– patru masini Fourcault,
– bare de fier si tagle in valoare de 524.000 dolari.
Datele de mai sus, prezente in Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri din Guvernarea generalului Nicolae Radescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), au fost publicate de istoricul militar Petre Opris in cartea „Armata, spionaj si economie in Romania (1945-1991)“.
Istoricul Petre Opris: „Cheltuielile cu armata de ocupatie, care au cazut in sarcina Romaniei, au reprezentat 150% comparativ cu despagubirile. La aceasta se adauga jafurile, confiscarile abuzive plus prada de razboi, care n-au fost cuantificate”
Referindu-se la cazul uzinei IAR Brasov, distrusa pana in 1948 de primul guvern comunist instalat de rusi (guvernul Petru Groza), istoricul Petre Opris arata cum utilajele luate de ocupanti erau masiv subevaluate: „Acel aspect (al subevaluarii echipamentelor luate si duse in Rusia – n. red.) a depins de statutul pe care l-a avut Romania la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial (stat invins) si de dorinta reprezentantilor sovietici de a obtine rapid bunuri romanesti valoroase, care puteau fi considerate atat capturi de razboi, cat si compensatii si despagubiri pentru pierderile suferite de Uniunea Sovietica in timpul razboiului“.
Ana Pauker (in centru) a fost trimisa in Romania de rusi pentru a superviza procesul de bolsevizare a tarii. Langa ea, in dreapta, Petru Groza.
Intr-un dialog cu reporterul aktual24.ro, istoricul Petre Opris a aratat insa ca despagubirile – chiar si asa, mult mai mari in realitate fata de cele trecute oficial pe hartie – nu erau cea mai mare problema a Romaniei. „Cheltuielile cu armata de ocupatie, care au cazut in sarcina Romaniei, au reprezentat 150% comparativ cu despagubirile (adica 450 de milioane de dolari 1938 – n. red.). La aceasta se adauga jafurile, confiscarile abuzive plus prada de razboi, care n-au fost cuantificate“, a aratat acesta.
Romania a fost obligata sa renunte la banii pe care-i avea de recuperat de la Germania. Rusii au silit in schimb statul nostru sa le dea lor datoria pe care o avea fata de statul german. Asa s-au adaugat inca 1,25 miliarde de marci la despagubirile de razboi de 300 de milioane de dolari
Lucrurile nu s-au oprit aici. Romania a fost pusa sa renunte la sumele pe care Germania i le datora in schimbul exporturilor de grane si petrol efectuate pana in 1944. In schimb, datoriile Romaniei fata de Germania au fost preluate de Rusia sovietica. Asa a ajuns tara noastra sa le plateasca rusilor, pentru a doua oara, marfurile luate din Germania.
Cazul e explicat de Petre Opris in lucrarea sus-amintita:
„Autoritatile romane se confruntau si cu o alta problema deosebita. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, guvernul de la Bucuresti s-a straduit sa mareasca exporturile de petrol, produse agricole si forestiere romanesti in schimbul unor importuri de armament, munitii, tehnica de lupta si diferite echipamente germane. Dezastrul militar de la Stalingrad a agravat situatia precara a aprovizionarii armatei romane cu mijloace de lupta si guvernul condus de maresalul Ion Antonescu a acceptat, fortat de imprejurari, sa livreze 4 milioane de tone de petrol in Germania si Italia, in cursul anului 1943, pentru a primi in schimb un nou sprijin militar din partea celor doua state.
Situatia s-a complicat la 8 mai 1945, deoarece statul roman era dator celui german pentru echipamentele si serviciile militare furnizate armatei romane pana la 23 august 1944 (1,25 miliarde de marci germane). La randul sau, guvernul de la Berlin (care a capitulat la 8 mai 1945) trebuia sa achite circa 1,3 miliarde de marci germane pentru produsele romanesti expediate in Germania sau puse la dispozitia armatei germane care stationase pe teritoriul Romaniei – in principal pentru petrol, produse agricole si forestiere“.
In Conferinta de Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), cele patru mari puteri invingatoare (SUA, URSS, Marea Britanie si Franta) au decis ca datoriile reciproce dintre Germania si Romania nu se compenseaza. SUA, Marea Britanie si Franta au renuntat in favoarea URSS la sumele care li se cuveneau din datoria pe care Romania o avea fata de Germania si care fusese confiscata de puterile invingatoare.
In acest mod, datoria pe care Germania o avea fata de Romania (1,3 miliarde marci) a fost anulata. In schimb, Romania a fost obligata sa le achite rusilor datoriile pe care le avea fata de Germania la 8 mai 1945 (1,25 miliarde marci).
In acest fel, Romania a platit inca o data, dar catre rusi, echipamentele pe care le platise deja germanilor in perioada 1942-1944.
Istoricul Petre Opris arata in cartea sa cum acest episod nestiut de publicul larg este folosit pentru a induce in opinia publica sentimente antigermane: „Daca politicienii aventurieri din Romania si acolitii lor, avizi de notorietate si voturi, doresc sa vanture in continuare ideea privind o asa-zisa datorie de 18 miliarde de euro pe care Republica Federala Germania ar fi obligata sa o achite Romaniei in conformitate cu balanta de schimburi comerciale si plati existenta la data de 8 mai 1945, acesti vanzatori de piei de closca ar trebui sa discute mai intai cu autoritatile de la Moscova. Acestea au confiscat in intregime suma de 1,25 miliarde de marci germane platita de statul roman dupa 8 mai 1945 pentru bunurile primite pe credit din Germania in cel de-al Doilea Razboi Mondial (…)“.
Dincolo de aceasta digresiune, la sfarsitul anului 1946, Romania platea Rusiei sovietice nu doar cele 300 de milioane de dolari la cursul din 1938 reprezentand despagubirile oficiale de razboi, ci si datoriile catre Germania, estimate la 125-500 de milioane de dolari!
„A depins doar de autoritatile politice de la Moscova in ce mod s-a calculat rascumpararea bonurilor de tezaur romanesti pe care le-au primit conform intelegerii survenite la conferinta de la Potsdam din iulie 1945“, scrie Petre Opris.
Intr-un referat confidential redactat de Ministerul de Finante al Regatului Romaniei pe 13 februarie 1947, la 3 zile dupa ce ministrul de Externe Gheorghe Tatarescu semna Tratatul de Pace de la Paris cu puterile invingatoare, se facea o evaluare a consecintelor economice.
Erau trecute in revista cheltuielile reale, dincolo de clauza oficiala de 300.000.000 de dolari trecuta ca despagubiri de razboi fata de URSS. Ministerul de Finante adauga intretinerea trupelor de ocupatie, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei fata de Romania simultan cu obligatia Romaniei de a plati catre URSS datoriile pe care le avea fata de Germania, despagubirile platite cetatenilor si firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petrolifera, demontarea si mutarea in URSS a fabricilor apartinand cetatenilor si firmelor germane si italiene etc. Aplicarea cursului „1938” pentru dolar, mai puternic decat cursul dolarului „1947“, majora si mai mult suma.
Ministerul de Finante al Romaniei evalua in 1947 pagubele provocate de rusi la 1,2-1,35 miliarde de dolari – echivalentul a 16,5-18,6 miliarde de dolari la cursul din 2024
In total, Ministerul de Finante evalua suma totala extrasa de rusi din Romania la 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947 (din care despagubirile de razboi reprezentau doar o treime). Pentru a intelege ce a insemnat acest efort pentru Romania, trebuie spus ca in banii actuali ar fi vorba de 16,5-18,6 miliarde dolari. Aproximativ 75% din aceasta suma s-a platit pana in 1948, adica in doar 4 ani – un efort colosal, care a ruinat complet tara. Referatul Finantelor arata ca, in 1947, Romania avea o capacitate de export de numai 50.000.000 de dolari pe an. Asadar, observau specialistii guvernamentali, la acest ritm ar fi fost nevoie de 24 de ani pentru a achita toate datoriile, presupunand ca in tot acest timp nu s-ar mai fi reinvestit niciun ban in economia Romaniei.
In 1948, cand tara noastra platise deja cam jumatate din despagubirile de razboi, Uniunea Sovietica a anuntat, dintr-o data, ca reduce cu 50% suma care ramasese de achitat. Nu a fost insa un cadou facut tarii noastre. Istoricul Petre Opris explica pentru Aktual24.ro circumstantele in care s-a facut aceasta reducere: „Romania a semnat, in februarie 1948, un protocol privind linia frontierei de stat cu URSS. Romania ceda sovieticilor 4 insule de pe bratul Chilia al Dunarii si Insula Serpilor. Cateva luni mai tarziu, pe 10 iunie, rusii au anuntat ca reduc datoria de razboi ramasa la jumatate. E greu sa ignori succesiunea cronologica a acestor doua evenimente“.
De la stanga la dreapta: Andrei Ianuarevici Visinski, trimisul special al lui Stalin cu misiunea de a bolseviza Romania, premierul Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ultimii doi au acceptat toate conditiile Moscovei, inclusiv pierderea Insulei Serpilor in 1948
Pierderea banilor americani pentru refacerea economiei. Romania si celelalte tari din Est ocupate de rusi au fost silite de Moscova sa refuze Planul Marshall. 17 miliarde de dolari s-au dus doar in Occident, care s-a recuperat foarte rapid dupa razboi
La 5 iunie 1947, doi ani dupa incheierea razboiului si la cateva luni dupa semnarea pacii la Paris, americanii faceau publica o oferta fara precedent in istoria omenirii. Guvernul de la Washington punea la dispozitia statelor europene 13,3 miliarde de dolari (182 de miliarde de dolari in banii actuali) pentru a-si reconstrui economiile si infrastructurile.
Oferta le era facuta tuturor, inclusiv Uniunii Sovietice si tarilor ocupate de aceasta in estul si centrul Europei. Planul urma sa se intinda pe 4 ani – in final, SUA aveau sa dea 17 miliarde de dolari, adica echivalentul a 233 de miliarde de dolari la cursul din 2024.
Ajutorul american a continuat si dupa Planul Marshall. Incepand din 1951, acesta a fost inlocuit cu Planul Mutual de Securitate, prin care s-au alocat cate 7,5 miliarde de dolari anual pana in 1961.
Era o oportunitate extraordinara si nesperata pentru toata lumea. Numai ca Moscova a refuzat banii si a obligat tarile controlate sa faca la fel. Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia si Republica Democrata Germana n-au avut nici ele acces la Planul Marshall. Stalin percepuse oferta americana ca pe o modalitate vicleana de a-i smulge controlul asupra tarilor pe care le ocupase.
„Tarile controlate de URSS au fost condamnate astfel la inapoiere si saracie. Tarile occidentale au cunoscut o perioada de dezvoltare fara precedent – ceea ce s-a numit «boom economic»“
Stelian Tanase scrie, in „Zvonuri despre sfarsitul lumii“, care au fost calculele si consecintele acestei privari a tarilor din Europa de Est de reconstructia cu bani americani: „Era evident ca aplicarea Planului Marshall dincolo de Cortina de Fier ar fi ingradit ocupatia sovietica. Mai mult, ar fi dus acele tari la o economie de piata si regimuri politice democratice. Exista pericolul de a fi scoase din sfera de influenta sovietica. Stalin a vazut in Planul Marshall o manevra a SUA care ar fi dus la pierderea castigurilor sovietice de la Ialta si Potsdam. Este si momentul cand occidentalii au inteles scopul real al Kremlinului – sovietizarea tarilor din centrul si estul Europei. Vechiul continent se separa in doua parti, cu doua tipuri de regim politic. Tarile controlate de URSS au fost condamnate astfel la inapoiere si saracie. Pentru Stalin situatia prezenta avantajul ca cele sase state ramaneau legate de Kremlin, astfel incat controlul sovietic se mentinea cu strictete. Tarile occidentale au cunoscut o perioada de dezvoltare fara precedent – ceea ce s-a numit «boom economic». (…) Banii au contribuit decisiv la refacerea infrastructurii distruse, la stergerea urmelor razboiului, la investitii masive in industrie“.
„Pentru URSS era solutia cea mai convenabila. Tarile ocupate erau astfel condamnate la subdezvoltare pe termen lung. Politica americana urma calea inversa“
Guvernul Romaniei, impins de la spate de rusi, a anuntat la 5 iulie 1947 ca nu participa la Planul Marshall si nu se va prezenta la Conferinta de la Paris unde urma sa se decida cum sunt impartiti banii. „Refuzul a dus la ratarea sansei Romaniei de a iesi din dezastrul produs de razboi si de a scapa de ocupatia sovietica. Uniunea Sovietica nu avea resurse sa finanteze refacerea tarilor pe care le ocupase.
Peste tot cheltuielile pentru subzistenta Armatei Rosii erau platite de tarile gazda. Pentru URSS era solutia cea mai convenabila. Tarile ocupate erau astfel condamnate la subdezvoltare pe termen lung.
Politica americana urma calea inversa. Efectele acestei deosebiri s-au constatat destul de repede – refacerea Occidentului si ramanerea in urma din punct de vedere economic a tarilor sovietizate. Amintesc ca decalajul dintre aceste tari a fost mai mare in 1989 decat in 1947“, remarca Stelian Tanase.
In replica la Planul Marshall, rusii au strans si mai tare controlul asupra tarilor ocupate. Partidele de opozitie au fost desfiintate si scoase in afara legii peste tot, s-a accelerat sovietizarea, s-au facut epurari si in partidele comuniste care preluasera puterea.
In foarte multe cazuri, liderii opozitiei au fost exterminati fizic, iar un val de arestari a maturat Europa de Est, inchisorile umplandu-se cu elitele care nu pactizasera cu noul regim.
Romania a fost silita de rusi sa refuze banii pentru reconstructia tarii. In schimb, presa a fost umpluta de articole in care se arata cum americanii vor, de fapt, sa fure economiile tarilor care au acceptat Planul Mashall
